Au trecut aproape două luni sub semnul izolării. Urmează momentul în care, formal, izolarea este abrogată, un moment pe care mulți dintre noi poate îl avem setat ca un reper important. Un reper care ne atrage atenția, ne facem planuri, ne gândim cum va fi, ce vom face, ce vor face ceilalți, ne aduce la pachet entuziasm și îngrijorare, bucurie și precauție.
Cred că va fi și un moment în care vom începe să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat cu noi în perioada asta. Vom fi surprinși de reacții spontane pe care le vom avea și nu le vom recunoaște. Vom fi surprinși de reacțiile celor din jur, care par să fie cumva noi pe radarul nostrul. Și mă aștept ca, în cazul acelora dintre noi care au copii, să fim surprinși de reacțiile lor. Semne discrete pe care ni le vor da și pe care cred că e important să le percepem și să le înțelegem cât de bine putem, pentru a le da și lor o șansă să înțeleagă despre ei, ce simt.
Trecând pe lângă o pajiște verde, întinsă, plină de copaci, pe care mai erau (doar) doi copii, fetița mea mă roagă să mergem și noi. Mă roagă, promițându-mi că nu se va apropia de ceilalți oameni. A exprimat direct și exact realitatea noastră din ultimele două luni: ne-am promis nouă înșine că nu ne vom apropia de ceilalți oameni. Noi am exprimat-o în tot timpul ăsta mai nuanțat, cu mai multe detalii, mai grijuliu. Dar dincolo de toate detaliile, asta a fost esența – promisiunea distanței față de celălalt.
Pe drumul de întoarcere un domn ne oprește pentru a-i adresa complimente fetiței. La final îi întinde două bomboane. Instinctiv ea are tendința de a se întinde și eu de a refuza. Îi mulțumesc domnului pentru gest, refuzându-l cu un zâmbet, îmi zâmbește, sigur toți trei simțim un amestec ciudat de frustrare și de bucurie. Așa că, poate în prea multe cuvinte, din nou, îi explic că în perioada aceasta este mai bine să evităm să facem schimburi de obiecte cu alți oameni. Putem face totuși schimb de bucurie (bucuria ei de a primi complimentele) și recunoștință (recunoștința mea pentru intenția atât de frumoasă a străinului). Dincolo de aceste cuvinte rămâne totuși aceeași frustrare – promisiunea distanței față de celălalt.
Îmi este clar că ieșim schimbați, într-o mai mică sau mai mare măsură, după respectarea acestei promisiuni. O promisiune făcută din grijă pentru noi dar și pentru celălalt. Acum, schimbați, avem nevoie să ne reglăm, să ne auto-reglăm această schimbare, să o calibrăm. Realitatea este că distanța față de celălalt este, pentru noi, ne-naturală. Suntem acum sub efectul unei duble legături (double bind): tendința naturală de a fi aproape de celălalt, contextul ne-natural în care am pus distanță între noi și celălalt. Primul efect al unei legături duble este confuzia.
Tocmai de aceea cred că avem nevoie de un fel de nouă promisiune. O promisiune că noi vom rămâne aproape de ce simțim, că nu vom pune distanță între noi și trăirile noastre. Că nu e nimic din ceea ce vom trăi care să nu merite atenția și compasiunea noastră, dorința noastră de a înțelege și de a accepta. Promisiunea că nu ne vom grăbi să uităm, ca și când n-a fost. Pentru că a fost, pentru că este. Promisiunea că ne vom aminti că experiența prin care am trecut fiecare este una colectivă. Promisiunea de a rămâne aproape de realitatea noastră din interior, așa cum este – uneori confuză, uneori entuziasmată, uneori cu frică, uneori cu speranță.
Cu bine!