Am auzit, întâmplător, expresia “sunt recunoscător traumelor mele”. Și în mintea mea și-a găsit corespondent în expresii care vorbesc despre traumatizare cu recunoștință, precum “și eu am fost bătut de părinți și uite ce bine am ajuns”. Sau “dacă nu mi s-ar fi întâmplat nenorocirea aia nu aș fi ajuns așa bine”. Sau “dacă nu sufeream de sărăcie când eram mic nu puteam să învăț să apreciez banii”.
Expresiile acestea au în comun un soi de transformare a negrului în alb, a agresiunii în ajutor, a rănii în motivație, a suferinței în lecție. Expresii care pentru mine descriu un fel de sindrom Stockholm interiorizat. Ne e greu să mai separăm lucrurile și să le luăm așa cum sunt, cum au fost. Ajungem să fim de partea agresorului, încetând să mai fim de partea noastră. Toate aceste expresii sună ca un fel de a continua să facem față, “privind lucrurile în manieră pozitivă”.
Minimizarea răului petrecut, a suferinței îndurate, a nedreptății, a copleșirii, a neputinței cu vulnerabilitate înseamnă și o îndepărtare de potențialul tău sănătos. De ceea ce poți face tu pentru tine. După ce ai trecut printr-un eveniment traumatic se poate întâmpla să ajungi să crești din anumite perspective. Să crească de exemplu capacitatea ta de a te bucura, sau de a investi energie în anumite proiecte, sau de a fi recunoscător. Fenomenul poartă numele de creștere post-traumatică. Această creștere nu se datorează evenimentului traumatic. Această creștere se datorează fix părții sănătoase manifestate într-un context care include și evenimentul traumatic. Creșterea ți se datorează ție, nu traumelor tale. Recunoștința o meriți tu, nu ceea ce ți s-a întâmplat. Energia și vitalitatea necesare creșterii sunt ale tale, nu vin din ce ai pățit.
Nu e nimic bun în traumatizare. Traumatizarea este experiența dureroasă din interiorul tău atunci când ți se întâmplă un eveniment traumatic, experiența de vulnerabilitate fără protecție, de neputință. Nu e nimic bun în asta, e (doar) dureros. Atât de dureros încât poate avea sens să îi găsim și o “parte pozitivă” dacă asta ne ajută să luăm distanță față de acea durere. Această distanțare te ține însă departe și de potențialul tău. De ce poți face tu, de ce ține de tine.
Sunt multe lucruri bune în partea ta sănătoasă. Acolo este “bunul” pe care te poți baza. Acolo este motorul creșterii tale. Traumatizarea are nevoie de la noi de un martor empatic, de mărturia noastră despre ea, nu de recunoștința noastră. Putem fi recunoscători felului în care am făcut față atunci, ne putem fi recunoscători nouă pentru felul în care alegem să creștem. Alegem, nu ne forțăm. Alegem fiindu-ne clar cum suntem mai mult decât cum arătăm în oglindă.