Pe străzile din spatele blocului meu sunt case. Într-o zi, în fața unei case erau mulți oameni și multe coroane de flori. Cineva a murit. A doua zi, la întoarcerea din parc, în fața casei era agitație mare așa că am ocolit. După câțiva pași am auzit strigătele “scoaterii din casă”, strigătele sfîșietoare care marchează începutul ultimului drum.
Am copilărit la țară și am fost obișnuit cu înmormântările uliței, ale satului. Cu tot ritualul care începea în camera din față, în salon, unde mortul era jelit 3 zile. Zi și noapte era vegheat de pe scaunele de jur împrejur. Din cînd în cînd intra cîte-o persoană, saluta pe cei prezenți, se apropia și începea, cumva neanunțat și mereu surprinzător un bocet care părea atent gîndit înainte, pînă la ultimul cuvînt. Și se oprea apoi, uneori la fel de brusc dar întotdeauna cumva firesc. Apoi scosul din casă, pregătirea alaiului, înaintea și în spatele mașinii sau căruței, opririle de la fiecare colț, biserica și apoi cimitirul.
Acum, pe strada din spatele blocului, avea loc un ritual care cumva pentru mine rămăsese departe, la zeci de ani depărtare, în urmă. Înlocuit de alte obiceiuri care cumva au împins celebrarea morții mai la periferie, au scos-o din atenția noastră, au făcut-o mai greu accesibilă. Acum lucrurile se întîmplă mai discret, la capele, departe de casă, separate de locurile unde viața continuă, la fel. Această împingere a morții înafară ne face să controlăm, noi, adulții, cît și ce se vede din cum se trăiesc morțile în societatea noastră. Cît și cum se vorbește despre moarte. Mai ales cît și ce văd, află, cunosc copiii despre cum facem noi cu moartea în viețile noastre.
Pe tot drumul ocolitor am răspuns întrebărilor curioase ale copilului despre moarte, despre ce se întîmpla în spatele nostru, despre ce evitam mergînd pe drumul ocolitor pe care mergeam. De ce a murit, ce se aude, de ce plîng, unde se duc, ce e înmormîntarea, ce e incinerarea.
De ce au început să sune claxoanele?
Poate e un fel de a spune la revedere.
Curiozitatea e firească. E firescul care însoțește sănătatea. Evitarea e parte din firescul care însoțește supraviețuirea. Copiii au dreptul să cunoască ceea ce curiozitatea lor îi împinge să cunoască, în ritmul lor. Au dreptul și nevoie de adevăr în aceeași măsură în care au și dreptul și nevoie de protecție. Inevitabil cunoașterea lor va fi mediată de noi pînă cînd va fi pe cont propriu, auto-susținută.
Una din nevoile copiilor (la care cumva eu sunt foarte atent) este aceea de a fi susținuți. Mi-a rămas foarte vie prima explicație primită în legătură cu această nevoie, explicație însoțită de gestul de a “sus ține”. Adică de a ține sus. Un copil ținut sus vede dincolo de orizontul său. Un copil ținut sus vede din orizonturile pe care i le arată părintele care îl susține, care îl ține sus. Să ne susținem copiii în a vedea ce e de văzut din realitate, așa cum e. Nu cum o deghizăm noi, încercînd și sperînd că este sau că poate fi altfel. Și să avem încredere în curiozitatea lor, în dorința de a cunoaște. Să îi însoțim și să îi susținem atît cît au nevoie.
PS: În urmă cu un an am văzut un interviu cu cel căruia i se mai spune (am aflat mai tîrziu) “îngerul morții”, Stephen Jenkinson. Am ascultat apoi cartea lui, “Die Wise” (“Mori cu înțelepciune” aș traduce-o eu acum), citită tot de el. Acolo am regăsit spuse multe lucruri pe care le-am găsit cu sens pentru mine și, cred eu, pentru noi ca societate. Titlul e inspirat de recurența conceptului de “death phobic society” în această carte.