Am scris la un moment dat că nu cred în rușinea sănătoasă. Zilele astea, în contextul dat de educația sexuală în școală, m-am întrebat cum se vede sexualitatea prin ochii unui părinte care respinge vehement acest subiect, respinge ideea educației sexuale, prin tot felul de argumente. M-am întrebat ce este în spatele refuzului furios dar și al refuzului discret, ce este în spatele manifestărilor energice ale respingerii acestui subiect și în spatele tăcerilor sau bagatelizărilor importanței sexualității și a educației în acest sens.
Ce mi-am răspuns a fost asta – o rușine copleșitoare, fundamentală cu privire la “cine sunt eu, ce loc are sexualitatea în identitatea mea”. O rușine fundamentală despre propria persoană. Atunci când se manifestă respingând subiectul, mă gândesc că rușinea a fost deja îngropată sub un strat de frică – frica de a nu fi nevoit să mă confrunt cu rușinea mea și cu tot ce a decis deja în numele meu în viața mea. Apoi, când respingerea este în forță, cred că peste frică s-a așezat deja și un strat gros de furie. Furie la adresa a orice care încearcă să îmi contrazică realitatea pe care mi-am construit-o și care m-a ajutat să supraviețuiesc. O furie care mă ține mai mult în rol de agresor.
Imaginează-ți că ai trăit cu rușinea că ești ceea ce ești. Că singura șansă a fost să devii ce ți s-a cerut să fii pentru a supraviețui. Că ai supraviețuit așa 20, 30 de ani. Și că, peste asta, în supraviețuirea ta nu ai avut parte de prea multă educație (cine să îți fi oferit această șansă?). Ani de zile rupt de ce este sănătos pentru tine, desprins de ce te-ar fi putut ajuta, de cine ești. Și imaginează-ți că acum trebuie să recunoști ce este sănătos pentru ceilalți. Nu ceilalți oarecare ci tocmai pentru copii. Adică pentru cei care au vârsta la care tu te-ai despărțit de partea ta sănătoasă pentru a supraviețui. Cum poți recunoaște că e sănătos, fiindu-ți atât de străin?
Poate că părinții mei ar fi respins și ar respinge și astăzi educația sexuală în școli. Mă bucur că nu mai trebuie să ia această decizie și mă bucur că, eliberați de povara deciziei, deci eliberați cumva de frică îi pot întâlni într-un loc în care să poată primi educația pe care le-o transmit eu lor. Părinții copiilor de azi, blocați în furie și frică, nu pot fi ajutați sau împiedicați să devină agresori decât prin exemplul celorlalți. Exemplul încrederii și susținerii sănătății și al respingerii agresiunii.
Cred în revolta și furia sănătoase atunci când ele sunt protectoare în raport cu realitatea obiectivă. Iată un fel de descriere a unei asfel de realități:
Copilul, de partea lui, vede deseori în agresor, în primă fază, o persoană care-i dăruiește iubirea pe care altfel nu o primește. Se bucură de atenția pe care i-o acordă agresorul înainte de abuzul sexual. Copilul acceptă cu plăcere toate amabilitățile agresorului, de care se simte măgulit și care evidențiază cât de important este el pentru agresor. Ce-i unește psihic pe copil și agresor este, de obicei, sentimentul singurătății. (Ruppert, F., Traumă, anxietate și iubire, 2019)
Cred că educația cu privire la realitate, așa cum e, ne protejează copiii. A fi capabili să le intermediem contactul sănătos cu realitatea este un fel de a-i iubi. Așa că să nu șoptim, educația nu se șoptește, educația se transmite cu vitalitate și încredere.