Nu cred în rușinea sănătoasă. Nu cred că există o doză potrivită de rușine pe care trebuie să o simțim. Știu, sună prea radical și ușor de contrazis. O voi face chiar eu, într-un fel, la finalul acestui text.
Rușinea te pune pe gânduri
Aseară fetița mea a primit noua carte din colecția preferată. Am citit-o de trei ori până la culcare. În cartea aceasta, despre cum învăță bunele maniere cei doi copii simpatici, personajele, cuvântul rușine (s-a înroșit de rușine) m-a pus (din nou) pe gânduri. La fel cum mă pun pe gânduri expresiile e rușine să plângi, e rușine să îți bagi degetul în nas, e rușine să nu răspunzi. Expresii pe care copiii le aud zilnic, din mai multe părți. Și care nu au cum să nu îi pună și pe ei pe gânduri.
Cum am ajuns noi, adulții, să folosim rușinea ca un instrument de control? (cuvântul care îmi venea, cam dur, e drept, e instrument de opresiune). Cum se face că ne este atât de la îndemână să folosim rușinea ca metodă de educație? Primul lucru pe care îl observ este că, pentru a fi folosită în felul acesta, rușinea este depersonalizată. Avem un limbaj special atunci când vorbim despre ea. De exemplu, nu o să auziți niciodată expresii precum e frică dacă stai pe întuneric sau e bucurie când primești un cadou. Nu. Spunem așa: ți-e frică dacă stai pe întuneric sau te bucuri când primești un cadou. Exprimarea e personală, e despre o persoană care simte ceva. Cu rușinea schimbăm limbajul. Rușinea nu mai este a cuiva, ea ESTE pur și simplu. Impersonală. Are existența ei, de sine stătătoare. E rușine să faci asta sau asta. Nu ne referim la ea ca la rușinea cuiva. Și în felul acesta, făcând-o impersonală, o transformăm în instrument. E ca și când ne împrietenim cu rușinea, ca într-un sindrom stockholm ciudat.
Rușinea ca instrument
Dar cum ajungem să avem intuiția de a folosi rușinea ca instrument? De unde știm că funcționează? Răspunsul pe care mi-l dau este – știm că funcționează pentru că simțim că, pentru noi, funcționează. Și atunci când ești atât de convins de eficacitatea ei în ceea ce te privește, devine logic să ai tendința de a o folosi, eficient, cu altcineva.
Ce înseamnă că rușinea funcționează? Care este funcționarea ei? Rușinea funcționează ca o temniță. Te ține închis, strâns, îți limitează posibilitatea de mișcare, de exprimare. Te constrânge. Și ca să reușească acest lucru, rușinea are două repere sau două caracteristici. Rușinea este despre ceea ce ești, nu despre ceea ce faci. Și rușinea se folosește de o pereche de ochi invizibil gata oricând să vadă ceea ce ești.
Rușinea – ce sunt și în ochii cui sunt
Rușinea nu este despre ceea ce facem. Ceea ce facem ne poate face să ne simțim de exemplu vinovați. Vinovăția este bolovanul care poate atârna de comportamentele noastre. Rușinea se lipește de ceea ce suntem. De aceea este atât de eficientă. Ajung să simt rușinea atunci când simt că ceva din esența mea, din sinele meu, este stricat. Când eu ca persoană nu sunt OK. Și rușinea o simt întotdeauna în relație cu cineva. Chiar și atunci când simt mi-e rușine cu mine, când nu e nimeni în preajma mea, există întotdeauna o privire a altcuiva la care ne raportăm, ne uităm, pentru a ajunge să simțim rușinea. Nu ne naștem rușinați. Rușinea o învățăm prin intermediul relațiilor. O internalizăm și păstrăm, interiorizată, acea privire în fața căreia ne rușinăm. De-asta e atât de eficientă. Pentru că este foarte intimă, despre identitatea noastră, și pentru că ea are tot timpul acest gardian care păzește temnița, această privire. Din limba engleză, it is a shame se traduce la noi cu e păcat (traducerea cuvânt cu cuvânt ar fi este o rușine). Mi se pare interesant pentru că scoate în evidență (în mintea mea cel puțin) felul în care, la fel ca păcatul, rușinea are nevoie de această altă instanță de judecător. De această altă privire.
Rușinea, doar o emoție
Spuneam în prima propoziție că urmează să mă contrazic. Asta urmează, cumva. Pentru că rușinea este una dintre emoțiile umane fundamentale. Și pare ciudat să spun nu cred în rușinea sănătoasă. Pare ca și când aș spune că trebuie să ne vindecăm de o experiență fundamentală, umană. Și nu, nici pe departe. Rușinea nu este (doar) o emoție. Nu are sens să ne vindecăm de emoții. Ce are sens este să ne preocupăm de ceea ce fac emoțiile din noi. Când simțim că rușinea ne consumă din vitalitate, când simțim că avem tendința de a folosi rușinea în relație cu ceilalți, atunci înseamnă că rușinea face ceva cu noi, nu noi facem ceva cu rușinea. Lucrul pe care merită să îl facem noi cu rușinea este să o folosim ca un prilej de a o lăsa să ne învețe lucruri despre noi. De a descoperi prin intermediul ei calea către eu sunt ok. Ca o alarmă de incendiu care îți dă încredere, pentru că te simți protejat, nu ca o alarmă de incendiu care îți întreține în permanență teama că ar putea izbucni un incendiu. Și cu atât mai puțin ca o alarmă de incendiu pe care o acționezi voluntar când nu e niciun pericol, ca să îi faci pe alții să părăsească clădirea. Din acest punct de vedere rușinea nu poate fi o prescripție pentru alții, sub nicio formă. Nu cred, în acest sens, într-o rușine sănătoasă de acest tip. Rușinea este pur și simplu experiența noastră intimă de care ne putem folosi pentru a ne ghida, în loc să ne folosească ea, pe pilot automat.