Cînd am citit titlul “Cei mai nesuferiți părinți din lume vor fi peste ani și cei mai iubiți” mi-a fost foarte clar impulsul de a spune: FALS.
„E mai bine pentru copii să fie adaptați la lumea haină și să nu ne iubească, decât să ne iubească și să fie niște inadaptați.” E mai bine pentru părinți să știe că cele două opțiuni nu sunt singurele (varianta A sau B). Nu numai că nu sunt singurele dar amîndouă sunt două opțiuni care se centrează pe deficit. Un alt fel de a alege răul cel mai mic dintre două rele.
- “E mai bine pentru copii să fie adaptați la lumea haină și să nu ne iubească…”
- E un loc ineficient din care să stabilim reguli și să ajutăm la respectarea și interiorizarea lor ca fundament al disciplinei.
- E un loc care asimilează disciplina cu perspectiva lui “să nu ne iubească”. Un loc care ne poate de-responsabiliza cînd vine vorba de CUM să promovez o disciplină adecvată.
- E, de asemenea un loc care alătură perspectiva adaptării copilului cu cea a lui “să nu ne iubească”, ca și cînd calitatea relației pe care o stabilim cu copilul este un detaliu prea puțin semnificativ în raport cu adaptarea lui, ca și cînd, la o adică, poate fi un fel de balast de aruncat peste bord pentru a ajunge la înălțimea adaptării copilului. Un fel de e spre binele tău, un bine pe care nu poți să îl înțelegi și nici nu am de ce să fac eu, părintele, efortul de a ți-l explica, pe limba ta.
- Și mai este un loc din care voi promova și susține disciplina cu ochii mereu pe “o lume haină”, o lume rea. Dintr-un asemenea loc tot ceea ce voi promova o voi face mai degrabă cu încrîncenare, mai mult cu furie decît cu fermitate, mai mult cu frică decît cu încredere. O voi face cu sufletul la gură, așa cum suntem atunci cînd mintea noastră e centrată mai mult pe pericol decît pe siguranță.
- “…decît să ne iubească și să fie niște inadaptați”
- E un loc în care accentul cade pe pentru mine, părintele, important este să fiu iubit de copilul meu. Un alt loc ineficient pentru a disciplina sau, mai general, pentru a îngriji pentru că în acest loc eu, părintele, sunt mai centrat pe nevoia mea de a fi iubit decît pe nevoile și, la fel de important, pe capacitățile copilului meu.
- E un loc în care e mai important ce pot și ce nu pot să tolerez eu, ca părinte, decît ce poate și ce nu poate copilul meu. Decît ce are nevoie cu adevărat pentru a se dezvolta.
- E un loc care face asocierea între “să ne iubească” și “să fie niște inadaptați”. Știm cît de tentați suntem să găsim relații de cauzalitate între astfel de asocieri.
În termeni psihologici iubirea este analizată prin intermediul conceptului de atașament – sistemul biologic înnăscut al creierului prin care orice copil caută să se atașeze de persoanele de îngrijire și să păstreze această legătură cu orice preț. Din acest punct de vedere nu există posibilitatea ABSENȚEI unui atașament. Adică, tradus, nu e posibil ca un copil să nu își iubească părintele.
Felul în care îl va iubi, tipul relației sale de atașament va putea fi însă marcat de încredere sau frică, de respect sau dispreț, de apreciere sau dezgust, de înțelegere sau intoleranță, de bunătate sau răutate, de acceptare sau vinovăție. Cu aceleași filtre va privi copilul și lumea: haină sau primitoare, periculoasă sau susținătoare. Tot din tipul de atașament/iubire copilul își ia reperele și își dezvoltă flexibilitatea sau rigiditate.
Intenția materialului, aşa cum am înțeles-o eu, era aceea de a sublinia necesitatea setării limitelor şi regulilor în educația copiilor, respectiv rolul primar al părinților în acest sens. Această componentă esențială în dezvoltarea copiilor, care ține de limite şi reguli, lipseşte în ceea ce este catalogat drept stil de parentaj permisiv. Și cred că e binevenită fiecare ocazie de a pune în evidență această nevoie esențială a copiilor – de disciplină, de reguli, nevoie pe care părinții au responsibilitatea de a o satisface cu fermitate și rigoare DAR și cu bunătate și blîndețe.
E esențial să subliniem de fiecare dată ambele categorii de ingrediente de care copiii au nevoie din partea părinților. Pentru că părinții au nevoie în permanență de ambele repere pentru a face reglajele potrivite.
Cînd copilul întreabă “de ce trebuie să fac asta?” părintele va răspunde uneori “Uite, de-aia!” sau “Pentru că așa vreau eu!”. Și e firesc să vină și astfel de răspunsuri. E important însă ca părintele să nu se instaleze confortabil în “Uite, de-aia!”, zicîndu-și că o să înțeleagă el cînd o să fie mare. Părintele e responsabil să rămînă preocupat de modul în care, data viitoare, ar putea să ofere un răspuns care să îl ajute mai mult pe copil să internalizeze ceva potrivit. E responsabil să caute modalități prin care poate da un răspuns mai potrivit (și asta poate să includă pur și simplu un ton mai potrivit).
Reglajul permanent pe axa blîndețe-fermitate, înțelegere-rigurozitate necesită efort, e un proces permanent, imperfect. Unul care începe prin a fi greu și devine din ce în ce mai ușor cu cît păstrez stabil contactul cu ambele repere. Așa cum e din ce în ce mai ușor să te dai în leagăn, cîtă vreme leagănul nu stă într-un singur lanț.
Dacă pui limite nu înseamnă că ești un părinte nesuferit.
Așa cum, dacă nu pui limitele adecvate, nu înseamnă că ești un părinte mai iubitor.