Mă gândeam la faptul că s-a cam lămurit treaba cu fericirea. Știu, cuvinte mari, dar pare destul de clar că drumul către fericire (sau stare de bine) e mai degrabă presărat cu relații de calitate decât cu bani și faimă (deși nu strică nici astea într-o doză rezonabilă, dimpotrivă). Adică am ajuns în punctul în care primim confirmările științifice pentru ceea ce știu bătrânii/înțelepții satului de când lumea.
Și pentru că relationships matters mărturisesc că mă trece câteodată un fior când mă uit la mine și îmi dau seama că nu pot spune că am fost un mare fan al relațiilor. Mi s-au părut o treabă complicată pentru care ai nevoie de combustibil serios. Și, într-un fel, îmi dau seama că le-am folosit de multe ori pentru… getting things done. Știu, am ajuns terapeut, ciudat, nu?
Ca un tip conștiincios ce mă aflu am început, normal, să le studiez temeinic, să învăț. Comunicare, tipare relaționale, relații de cuplu, relații de atașament, relații de co-dependență, relații simbiotice, relații de tot felul. Tot mai încrezător, tot mai aproape de esență, tot mai multe definiții, perspective, aha-uri. Și m-am trezit scos la tablă de fiică-mea. S-a terminat cu analiza la rece din cărți și teorie, s-a terminat cu analiza la călduț din relația de cuplu, s-a terminat cu analiza la distanță din relația cu părinții. A început relația all-in-one.
Se spune că un copil este oglinda în care părintele își vede părțile nesuferite din el (nu știu dacă așa se spune de fapt, dar așa spun eu). Și e adevărat că, oglindă fiind, vezi în ea și părțile simpatice dar, serios, cine se uită la cât de bine îi vine cravata când ai o pată mare de ketchup pe rever? Și oglinda asta mică vine la pachet cu faptul că e mereu lustruită și îți surprinde toate detaliile și, pe deasupra, e mai tot timpul cu tine. Nu prea poți privi în altă parte. Poți închide ochii dar e tot acolo când îi deschizi.
Fetița mea mă amuză atunci când o văd cum încearcă să își calce umbra pe asfalt sau să o depășească, să se desprindă de ea. M-a amuzat în felul ce mică și inocentă, cum nu știe ea că nu poate scăpa de umbră. Și apoi, nu știu de unde, mi-a fost clar că același lucru încercam să fac și eu cu imaginea mea din oglinda mică – să scap de ea, să o modific direct acolo, pe oglindă. Și de data asta nu a fost așa amuzant. De exemplu, când fiică-mea era foarte preocupată să fie admirată pentru cât de cuminte e m-am trezit spunându-i că e ok să fie și neascultătoare (cu alții, desigur). Voiam să o încurajez să fie un pic oaia neagră și să se bucure că poate fi și așa. Evident, voiam să modific imaginea din oglindă pentru că ghici cine a fost de fapt mereu oaia albă? Așa că stop and rewind. Relația (asta) nu e despre getting things done. E despre getting things seen – my things.
Și acum brusc toate lucrurile învățate la rece încep să se așeze pe unde trebuie să se așeze. Normal că relațiile sunt atât de importante dacă ele sunt oglinzile în care ai șansa să te vezi, să te verifici, să îți aranjezi cravata, să vezi cum îți arată zâmbetul și ridurile. Cu singura condiție să îți recunoști ceea ce e al tău din ce vezi. Și ajungi să îți vezi destule. De exemplu, eu mi-am văzut (târziu) frica în relația pe care atât de natural am stabilit-o cu liderul grupului din gimnaziu – m-a ajutat să scap de un bullying ca la carte. Și apoi nevoia de a aparține când am ajuns (nici eu nu mai știu cum) coleg de bancă cu the popular guy în liceu. Slavă domnului, amândoi sunt pe lista celor… câtiva prieteni faini cu care am rămas și care îmi dau încredere că drumul către fericire e e-o treabă ceva mai ușoară.
Da, știu, mai este relația de cuplu. Și aici premisa este orice relație este exact ce trebuie să fie pentru fiecare dintre parteneri. Adică fix ce are fiecare nevoie. Și aici noroc că ne-am folosit amândoi de oglinzile din relație că să vedem mai clar ce avem fiecare nevoie și să putem trece la următoarea și următoare și următoare (nevoie, desigur). Cred că în relația de cuplu este întotdeauna este vorba despre cum fiecare încearcă să obțină ce are nevoie (știu, e genul de banalitate care va fi confirmată cândva științific). Și încercările astea pot avea loc fie fiindu-ți clar ce ai tu nevoie și ce are celălalt nevoie, fie mergând la ghici. Fie privind în oglinzi fie orbește. Și când mergi orbește șansele să intri în pereți sunt mari.
Concluzia? Păi am devenit mare fan al relațiilor și foarte curios să îmi descopăr imaginile din oglinzile din ele.