De ce unele persoane nu pot spune nu? Reflexul spontan (dar exersat) atunci când aud că o persoană spune despre ea însăși că nu poate spune nu este să întreb cum știi că nu poți spune nu. Și de multe ori răspunsul vine sub forma unui inventar al tuturor situațiilor în care acea persoană ar fi vrut să spună nu și nu a putut. Și atunci repet întrebare – dar cum știi că nu poți spune nu? Pentru că sunt de părere că imposibilitatea este de fapt construită pentru a ne proteja de dificultatea de a spune nu. A spune că îți este dificil te îndrumă pe un drum dificil al investigării dificultății pe când a spune că îți este imposibil te închide pe un drum cunoscut (deja) al resemnării. Și, în viața de zi cu zi, cu ritmul ei, e atât de firesc să luăm drumul cunoscut.
Dacă spuni că nu știi să mergi pe bicicletă cel mai probabil o spui fie pentru că nu ai încercat niciodată fie pentru că de fiecare dată când ai încercat nu ai reușit. Și, în acest caz, lucrul cu adevărat relevant nu este că știi sau nu știi să mergi pe bicicletă, cu adevărat relevant este dacă ești dispus să înveți, pornind de la premisa că ai tot ce îți trebuie pentru a reuși. La fel cum cu adevărat important nu este faptul că nu știi să spui nu ci disponibilitatea de a exersa în timp ce îți cunoști din ce în ce mai bine fricile și piedicile care fac să îți fie atât de greu. Disponibilitatea de a exersa pe drumul dificil al investigării dificultății, pornind de la premisa că ai tot ce îți trebuie pentru a reuși.
Și încă un lucru în care cred este faptul că orice persoană este foarte pricepută în a spune nu. Diferă doar mecanismul prin care e spus. Este perspectiva descrisă de exemplu de Gabor Mate în cartea Când corpul spune nu, în care mecanismul de exprimare a Nu-ului este corpul.
Când vine vorba despre care sunt motivele pentru care unei persoane îi este foarte dificil să spună nu îmi vine să le sintetizez pe toate într-o singură esență – frica. O frică difuză, veche, o frică a pierderii identității. O frică învățată încet dar sigur în realitatea relațiilor noastre primare și activată de realitatea de azi în feluri care ne scapă, nu ne mai sunt clare.
O persoană nu poate spune nu drogului pentru că e singurul care îi anesteziază frica, o alta nu poate spune nu excesului de muncă pentru că e singura formă prin care i s-a spus da și s-a simțit valorificată. O persoană nu spune nu abuzului pentru că e singura formă în care poate încerca, din nou și din nou, să se salveze, să reușească să salveze pe cineva. Tot atâtea explicații reducționiste care nu au cum să explice sensul dificultății de a spune nu, îl pot reduce doar la niște categorii cărora le scapă esența – persoana propriu-zisă.