Am copilărit la țară. Pe vremea aceea la țară nu era o destinație unde copiii mergeau să vadă specii exotice (cal, vacă, rațe), era un altfel de acasă, un altfel de firesc. Acolo, la țară, nu exista mic-dejun. Exista doar laptele de dimineață, sub diverse forme – lapte cu pâine înmuiată, acoperită cu zahăr – o blasfemie a timpurilor noastre, la fel ca felia de pâine acoperită cu zahăr umezit apoi cu apă, să stea bine prins de pâine. Era laptele cu orez (destul de rar), colărezii (destul de des) și, uneori, destul de târziu cronologic, melci cu lapte. Melcii cu lapte au trecut proba timpului și acum i-am predat fiicei mele pe post de mic-dejun preferat. Fără zahăr desigur, zahărul mai ajunge din când în când doar în castronul meu, când ne împărțim porțiile.
Bun, am deviat. Imediat voi face (forța) legătura dintre melci cu lapte, trebuie și starea de bine.
În fiecare seara, înainte de somn, fiica mea își alege câteva cuvinte despre care să mă apuc să îi povestesc. De exemplu…pat, stele, covor. Și povestim despre ele. Aseară a vrut să îi vorbesc despre melci. Și m-am apucat să vorbesc despre melci și cochiliile lor, despre cum le place ploaia, cum își duc casa în spate, etc. Un pic confuză, mă întreabă de unde îi cumpărăm. Eu, și mai confuz…îi zic că nu îi cumpărăm, îi vedem prin parc. Ea insistă – de unde luăm melcii pe care îi mâncăm cu lapte. Așa că am avut discuția despre paste făinoase (cea despre omonime am zis să o las pentru mai târziu).
Apoi, înainte de somnul meu, m-am gândit la felul în care ne construim realitatea prin intermediul cuvintelor. Cum cuvintele sunt un fel de al 6-lea simț prin care cunoaștem lumea și, cunoscând-o, ne construim realitatea subiectivă, de zi cu zi. Și, în cazul copiilor, este amuzant și facil este să observi acest proces. Este amuzant să vezi forma realității lor construită prin cuvinte, la început de drum. Și este facil să intervii și să îi ajuți să își extindă realitatea.
Potrivirea a fost cum nu se poate mai fericită pentru că în mintea mea apăruse tentația de a scrie cum cuvântul trebuie ne face pe noi, adulții, de atâtea ori, să ne falsificăm realitatea. Să ne ridicăm câte un zid pentru fiecare trebuie al fiecărei zile și să ne forțăm apoi să mergem printre ele, ca într-un labirint. Și la finalul zilei, zidurile cad lăsând în urmă un morman de moloz cu miros de vinovăție sau deznădejde, pentru ca a doua zi să o luăm de la capăt (da, cam ca în legenda meșterului Manole). Și de data aceasta nu mai e deloc amuzant. Și nici ușor nu este să observi procesul acesta, al lui trebuie. Pentru că noi, adulții, nu avem acest obicei ca, înainte de culcare, să rugăm pe cineva să ne vorbească despre trebuie. Să ne ajute să ne lămurim care e treaba cu toți acești trebuie de peste zi. Să avem astfel șansa să întrebăm și să ni se răspundă într-un fel în care să ne ușureze ziua de mâine, înțelegând tot ce nu trebuie cu adevărat.
Este însă în puterea noastră să ne facem acest obicei. Și să ne întrebăm pe noi înșine asta, să ne răspundem. Avem nevoie de curiozitate și de compasiune. Curiozitatea celor mici, pe care o putem recâștiga și exersa asupra noastră. Și compasiunea pe care de atâtea ori o oferim celor din jur, de data asta oferită nouă înșine. Să te obișnuiește să faci acest lucru cred că este o chestiune de exercițiu. Un exercițiu pe care îmi vine să spun că trebuie să îl facem. Desigur, în dialogul de seară, acest trebuie probabil îl voi reformula prin merităm, putem, ne-ar ajuta.