La intersecția unor alei din parc ne-am despărțit, fiecare urma să meargă pe aleea lui, cu bicicleta. La 4 ani și jumătate a început să îi placă acest “joc” al distanțării. În ziua aceea, după nici 5 metri parcurși, un alt copil, mai mare, intră direct în ea cu bicicleta lui mai mare, cu viteză, din neatenție. Cade, eu arunc bicicleta, ajung din câțiva pași lângă ea. Speriată, începe să plângă în brațele mele. Din fericire are o singură zgârietură ușoară, pe care nici nu o observase. Cel mai mult doare frica.
Stăm câteva minute pe bancă, minute în care mă roagă să îi derulez de mai multe ori “filmul” celor întâmplate. Cum, de ce, cum, de ce? “Băiatul mai mare făcea întrecere cu alt băiat, avea o viteză mare, se uita în spate, nu te-a văzut, nu a mai avut apoi timp să te ocolească. Tu te-ai răsturnat cu bicicleta, te-ai zgâriat un pic la mână în timp ce te-ai protejat în cădere, te-ai speriat probabil destul de tare. Uneori se mai întâmplă accidente, băiatul și-a cerut scuze, probabil și el s-a speriat puțin. Poate și-a dat seama că a greșit atunci când a mers atât de tare cu bicicleta fără să fie atent la drum, poate va fi mai atent pe viitor.”
Când termin eu de povestit, a nu știu câta oară, ea mă completează: “și eu am greșit, este și vina mea”. Atunci, pe loc, am răspuns instinctiv: “nu ai făcut nimic greșit, nu ești vinovată de nimic. A fost un accident produs de neatenția și graba băiatului mai mare, tu nu ai făcut nimic greșit”. Ne-am continuat apoi plimbare cu bicicletele. Ea – temătoare când vedea o altă bicicleta, ca nu cumva să o lovească. Eu – hotărât să o ajut să găsească locul fricii ei în accidentul trecut, încheiat. La câteva zile distanță, într-o altă plimbare, observându-i tresărirea și ezitarea când vedea o altă bicicletă apropiindu-se, ne oprim pe o bancă și îi povestesc despre frica de atunci, din accident, și despre cum e posibil să ne viziteze o frică veche. Când o recunoaștem, când vedem că este frica din accidentul din trecut, peste care am trecut cu bine, ea se îndepărtează încet-încet, noi ne simțim mai bine și putem vedea că acum suntem în siguranță, ne putem bucura de plimbare.
Întrebările repetate ale copiilor despre ce li s-a întâmplat vin din nevoia de a integra pe deplin evenimentul în memoria lor. Și chiar și atunci când ei nu întreabă, a le povesti noi este o manieră prin care îi ajutăm să își integreze evenimentul. Integrarea înseamnă ca, la nivelul creierului lor, evenimentul și stările pe care le-au trăit în eveniment să capete coerență, detaliile factuale și emoționale să fie păstrate în memorie într-un mod adaptativ – un eveniment trecut, în care s-a întâmplat asta și asta, în care am trăit asta și asta, care s-a încheiat și din care am ieșit cu bine.
Este important pentru un copil să primească povestea reală despre ce s-a întâmplat, să primească o versiune plauzibilă despre ceea ce e posibil să fi simțit pe care să o poată verifica în ei înșiși. Nu protejăm un copil alegând să nu mai vorbim despre ce s-a întâmplat, pentru a nu-i mai aduce aminte. Pentru că își va aduce aminte dar sunt șanse mai mari ca felul în care își amintește să fie unul care să îi provoace neplăceri. Nu protejăm un copil alegând să minimizăm sau să negăm ceea ce i s-a întâmplat (“hai că nu te-ai lovit”, “hai că nu e mare lucru, ridică-te”). El știe dacă s-a lovit sau nu, știe dacă ce a trăit a fost mare lucru sau nu. Știe și ne arată acest lucru și ceea ce are nevoie este să vadă că și noi vedem ce ne arată.
Când un copil nu este ajutat să integreze ceea ce i s-a întâmplat, un fel prin care face față “dezordinii” rămase este prin asumarea vinovăției pentru ce i s-a întâmplat. Asta e valabil în anumite contexte și pentru adulți. După un accident, de exemplu, e posibil să apară gânduri de genul “dacă aș fi luat-o pe alt drum, dacă aș fi frânat mai devreme, dacă, dacă”. Nevoia noastră de un plus de control după un context marcat de lipsa controlului ne face vinovați.
Acest lucru se vede mult mai clar în care un copil este neglijat sau abuzat. Unul din modurile în care va face față un astfel de copil va fi dat de sentimentul că el este vinovat pentru ce i se întâmplă. Fie sub forma “merit să fiu pedepsit pentru că sunt rău”, fie “nu merit să primesc iubire pentru că nu sunt suficient de bun/ascultător”. În aceste cazuri, vinovăția pe care și-o asumă (nu neapărat conștient) reprezintă singurul mod pe care îl mai au la dispoziție pentru a face față. Dacă ei sunt vinovați înseamnă că păstrează măcar sentimentul unui fel de control, asupra lor înșiși, sentiment care e singurul care îi mai ajută în acel context.
Copii sau adulți, toți avem nevoie de claritate cu privire la ce ni se întâmplă și ni s-a întâmplat. Claritatea presupune a ști și a trăi trecutul ca încheiat. Claritatea presupune a putea recunoaște ce se întâmplă sau ce s-a întâmplat așa cum este. Și asta se întâmplă când ne este mai degrabă ușor să trecem de la un discurs despre vinovăție (realitatea subiectivă) la unul despre responsabilitate (realitatea obiectivă).