Ce vrei să te faci când o să fii mare?
Cred că este una din întrebările de care toți ne aducem aminte. Și ne aducem aminte și de răspunsurile pe care le dădeam. Cântăreț, cerșetor, rege, magician, astronaut, preot, croitor, bucătar, pictor, sirenă. Copil fiind, sky is the limit. Sau așa ar trebui să fie. Pentru că, încet-încet, răspunsurile încep să fie din ce în ce mai puține, nu mai sunt la fel de diversificate, încep să fie orientate mai stabil într-o direcție sau alta. Pentru că, încet-încet, identitatea ta deja configurată lasă tot mai puține variante compatibile cu forma pe care a căpătat-o. Încet-încet, începe o negociere între cine ești și ce o să te faci. O negociere între identitatea ta și rolurile tale.
Este clar că există o diferență semnificativă între cine ești și oricare dintre rolurile sau caracteristicile particulare pe care le ai. Identitatea ta este mai mult decât suma acestora, este mai mult decât un inventar. Identitatea include și energia schimbată între rolurile și caracteristicile tale, include flexibilitatea (sau rigiditatea) reconfigurării lor, include capacitatea adaptării și re-adecvării lor la realitatea din jur. Identitatea se construiește în jurul lui cum sunt mai degrabă decât în jurul lui ce fac.
Cum vrei să fii când o să fii mare?
Iată o întrebare pe care nu cred că a primit-o vreodată un copil. Și e normal să nu prea ne vină să îi întrebăm așa ceva pentru că nu ar ști ce să ne răspundă. Pentru că ei, copiii, de-abia încep să învețe, dacă au noroc, răspunsul la întrebarea cum ești acum? Am spus dacă au noroc pentru că a învăța să dea un sens și un nume stărilor pe care le trăiesc este un efort de echipă pe care îl pot face numai alături de un adult (alături de părinți). Cum sunt acum este despre cum mă simt și cum sunt simțit de cei din jurul meu. Sunt în siguranță sau în pericol? Sunt singur sau mă pot baza pe cineva lângă mine? Mă simt trist sau bucuros? Mă simt neputincios sau simt că mă pot baza pe mine? Mă simt susținut sau părăsit? Mă simt rușinat sau mândru de mine? Realitatea este că toți trecem prin stări de tot felul, fie că le putem recunoaște și numi sau nu. Și, în mod natural, ne adaptăm așa cum putem la propria istorie a lui cum sunt. Felul în care ne adaptăm este și el o parte a identității noastre.
Cum vrei să fii acum?
Adulți fiind, în fața acestei întrebări ridicăm de multe ori confuzi din umeri, de parcă am auzit o întrebare într-o limbă necunoscută dar de care, paradoxal, ne e dor. Suntem atât de concentrați pe ce să facem, să ne facem, pe cât și câte să facem încât invitația de a sta să vezi cum ești și cum vrei să fii te dezorientează. Copil sau adult, cum sunt acum este tot despre cum mă simt și cum sunt simțit de cei din jurul meu. Spre deosebire de copil, adultul însă are o istorie întreagă în care poate a trebuit să se descurce singur cu a fi în pericol, a fi singur, a fi neputincios, rușinat, învinovățit, etc. Și felul în care un copil se descurcă singur cu așa ceva este și prin a-și promite că va face tot ce poate pentru a nu se mai simți așa în viitor. E astfel de înțeles ca, pentru un astfel de adult, invitația de a sta să vadă cum este să contravină promisiunii de atunci – nu voi mai trece prin asta din nou, nu mă voi mai apropia de suferința aceea. E important atunci ca acest adult să se poată baza, acum, pe încrederea că de data aceasta nu e singur.