Un cuvânt care este aproape omniprezent în limbajul specific psihologie și în limbajul fiecăruia dintre noi este EU. Cum să ne reprezentăm eul?
Eu cred că EU, sau eul, sinele, cum mai este numit în limbajul psihologic, este cel mai puternic instrument al schimbării în psihoterapie. Mai precis, întâlnirea dintre Eul terapeutului și Eul clientului. În literatură există nenumărate cărți, definiții, abordări dedicate exclusiv acestui concept, de eu sau sine. Reprezentarea pe care eu o folosesc, pentru că este cea pe care poate am reușit să o integrez cel mai bine și cu sens în contextul psihoterapiei, este cea a unui mecanism psihic reglator, mecanism cu care ne naștem toți, de care dispunem, ca resursă, toți. Eul reprezintă tendința și energia pusă în slujba obținerii stării de echilibru interior, a coerenței interne, a stării de a fi întreg, în siguranță.
Spun că toți ne naștem cu acest mecanism, toți dispunem de el. Ce diferă este modul în care îl exprimăm, putearea lui de expresie, de manifestare. Acesta este aspectul care se schimbă pe parcursul evoluției noastre și se schimbă ca urmare a contextelor prin care trecem. Gândiți-vă la un bebeluș – acesta plânge atunci când îi este foame pentru că acesta este singurul mecanism prin care poate cere mâncare. Este dacă vreți felul în care eul bebelușului își pune la lucru energia în scopul tendinței de reveni la starea de echilibru. Gândiți-vă apoi la un adult care spune de exemplu că într-un context foarte dureros pentru el nu a putut să verse nicio lacrimă și i se părea ciudat și deranjant că nu poate plânge. Acesta este un exemplu în care eul adultului nu a reușit să se exprime în maniera care lui, eului, îi era naturală. Sunt adulți care spun și cred despre ei înșiși că nu pot plânge. Eu cred că dimpotrivă că eul lor nu are loc și energie pentru a se exprima, pentru că energia și locul sunt ocupate de alte părți ale lor.
Ce înseamnă alte părți? Ce sunt părțile și care este granița dintre ele și eu?
Dacă eul ar fi regizorul unei piese de teatru, părțile ar fi actorii din acea piesă. Dacă rolul regizorului este acela de a se asigura de coerența fiecărei scene din piesă, de naturalețea și fluiditatea mesajului, de felul în care fiecare detaliu se încadrează în piesă și de felul în care mesajul general este transmis și susținut de fiecare replică, rolul actorilor este acela de pune în scenă toată această viziune, de a-și juca rolul în conformitate cu aceste principii. Dacă vreți, fiecare din noi are în el însuși un regizor (eul), o echipă de actori (părțile) și una sau mai multe piese de jucat. Piesele pe care le jucăm și implicit rolurile în care ne sunt distribuite părțile sunt scrise de contextele de viață prin care trecem. Istoria noastră de viață reprezintă scenariile acestor piese de teatru ai căror protagoniști suntem.
Revenind la exemplul bebelușului, imaginați-vă un bebeluș care, aproape de fiecare dată când plânge, este agresat (verbal sau fizic). Adică scenariul în care exprimarea nevoii (mi-e foame) poate constitui premisa unei amenințări (voi fi bătut). Iată un scenariu care poate defini niște roluri foarte specifice pentru părțile pe care care un astfel de copil le dezvoltă și, în același timp, re-definește fundamental și implicare regizorului (eului) în punerile în scenă de mai târziu. Peste ani mă pot gândi că un astfel de bebeluș a ajuns de pildă un adult căruia, chiar și pe marginea prăpastiei, îi este imposibil să ceară ajutor. Un adult care trăiește fidel replicilor mă descurc singur indiferent cât de greu îmi este, nimeni nu vrea cu adevărat să mă ajute, nimeni nu mă poate ajuta. Ca și când piesa de teatru se transformă brusc într-un monolog, al unei singure părți rostind aceste replici.
Dacă scenariile sunt scrise în istoria noastră cum putem scrie noi scenarii în care să ne simțim mai bine?
Din punctul meu de vedere obiectivul final al psihoterapiei este o astfel de scriere a unui nou scenariu. Însă în psihoterapiei obiectivul nu este niciodată în primul rând al psihoterapiei, obiectivul este întotdeauna în primul rând al clientului. Adică pașii, etapele psihoterapiei sunt dictate de client – de obiectivul său și de resursele de care dispune la un moment dat. În funcție de configurația relațiilor dintre părțile clientului și eul său se conturează un nivel al disconfortului, al stării de a nu fi bine, respectiv un tip de obiectiv al clientului. Cu această stare de fapt, psihoterapia devine un proces care să susțină reglajele care să permită orientarea optimă a clientului către ce își dorește să obțină și avansarea în această direcție. Psihoterapie devine un fel de asistent de regie care începe să acorde sprijin regizorului pentru a se putea implica mai activ și mai eficient, pe de o parte, și să acorde sprijin actorilor pentru a le oferi mai mult confort în calibrarea rolurilor pe care le au de jucat.
Care ar fi cea mai importantă calitate a acestui asistent de regie – psihoterapia?
Cred că cea mai importantă calitate este aceea de a înțelege, aprioric aș spune, că fiecare parte a clientului, prin rolul pe care îl joacă, prin felul în care se manifestă, servește interesul clientului, atât cât poate și știe în acel moment. Mai departe, procesul este despre a înțelege, alături de client, care sunt motivele pentru care modul în care se manifestă fiecare parte este așa cum este. Abia înțelegând acest lucru, părțile pot primi apoi confortul de care au nevoie pentru a începe să experimenteze un alt mod de a se manifesta. A câștiga coerență înseamnă a câștiga energie pe care eul clientului o poate utiliza pentru a se manifesta, pentru a începe să își pună mai bine în valoare rolul reglator.