Au trecut 3 ani de când am devenit tată. Și doi ani de când am început un studiu sistematic în domeniul psihotraumatologiei. Eram convins că, de cele mai multe ori, psihoterapia adultului reprezintă psihoterapia copilului de odinioară, psihoterapia copilului care a devenit adultul de astăzi. Convingerea nu mi s-a schimbat ci, dimpotrivă, a devenit acum susținută de mai multe argumente, de o înțelegere mai profundă a motivului pentru care, din punctul meu de vedere, lucrurile stau astfel.
Știm astăzi un lucru foarte important pentru sănătatea noastră fizică și emoțională – experiențele adverse din copilăria noastră prezic cu mare acuratețe nivelul stării noastre de bine din prezent. Și începem să înțelegem tot mai bine cum se explică această capacitate de predicție. Experiențele adverse din copilărie ne-au pus în situații care ne-au afectat capacitatea noastră de reglare emoțională. Și astăzi, aceste dificultăți de reglare emoțională pe care le avem ne pun în situațiile de risc pentru sănătatea noastră psihică și emoțională.
În ultimul studiu pe care l-am realizat am fost interesat să observ și să descriu în ce fel experiențele adverse din copilărie ale părinților de astăzi au un impact asupra stresului parental resimțit de aceștia. Rezultatele au fost convingătoare în sensul în care o singură experiență adversă din copilărie crește cu 84% nivelul stresului parental. Mai mult, mare parte din efectul pe care îl au aceste experiențe din trecut asupra stresului din prezent este explicat de nivelul dificultăților de reglare emoțională pe care îl avem. Mai precis, faptul că astăzi îmi este neclar ce simt și îmi este dificil să îmi reglez stările emoționale intense explică nivelul meu de stres. Și această lipsă de claritate și dificultate de reglare emoțională este strâns corelată cu experiențele mele adverse din copilărie.
Experiența de a fi părinte este cea care, cred eu, te pune față în față cu tot ce a fost prea greu pentru tine atunci când ai fost copil. Și din cauza contextului în care are loc confruntarea, există un risc foarte mare să crezi că această confruntare este între tine și copilul tău, nu între tine și copilul care ai fost. Toate rupturile de tine prin care ai fost forțat să treci când erai mic și pe care apoi le-ai peticit cum ai știut mai bine până când au ajuns niște crăpături care îți păreau gestionabile, se redeschid sub forma unor canioane care te traversează și prin care trebuie să răzbești.
Și e foarte bine că se întâmplă așa. Cu o condiție – să le recunoști ca fiind ale tale, că este vorba despre tine și nu despre copil. Să recunoști în ele (și) potențialul de vindecare, nu doar frica din fața prăpastiei. Să fii curios să te descoperi și în felul acesta. Să ceri ajutor.
este vorba despre tine și nu despre copil
Când fetița mea mă întreabă de ce nu mă înțelegi? îmi dă o șansă în plus să mă gândesc la ce nu înțeleg despre mine, în legătură cu ce îmi e mie dificil să fiu înțelegător față de mine
să fii curios să te descoperi
Când fetița mea mă întreabă pe mine de ce este ea supărată îmi dă o șansă în plus să verific cât de clar îmi este mie de ce sunt supărat, atunci când sunt
să recunoști în ele (și) potențialul de vindecare
Când îi cer scuze fetiței mele pentru o reacție de-a mea nepotrivită, ea îmi dă șansă să văd cât de mult contează repararea
A cere ajutor poate fi uneori cel mai dificil. Un fel de salt în gol în care spui acum sunt vulnerabil și am nevoie de tine, un salt în gol în care ai nevoie de încrederea că cel de lângă tine te va prinde. Uneori abia făcând saltul acesta și descoperind cât de bine se simte să fie cineva să te prindă reușești să câștigi energia necesară pentru a le face pe celelalte, singur și împreună cu în același timp.
Încrederea mea este despre faptul că un astfel de drum merită din plin parcurs, este un drum în care este vorba despre greu și entuziasm în același timp. Despre șansă și potențial.
Succes!