Se spune că suntem ceea ce ne spunem despre noi că suntem. Că suntem povestea noastră despre noi. Ce spune o poveste în care predomină auto critica?
Sunt de părere că povestea noastră despre noi înșine nu surprinde ce suntem. Ea reprezintă mai degrabă o cheie către ce suntem. Este povestea despre ce facem, ce simțim, despre ce credem noi că suntem. Și felul în care am construit această poveste poate fi utilizat ca o modalitate de a ajunge la cine suntem. Limbajul nu poate reda decât într-o manieră mult simplificată realitatea noastră interioară. Și tot prin limbaj ajungem să dăm un sens existenței noastre, felului nostru de a fi. În suprapunerea acestor două realități intervine un soi de distorsiune. Ajung să mă identific într-un fel cu ceea ce pot spune despre mine, cu felul în care o fac. Și mai departe, versiunea aceasta distorsionată și incompletă despre mine este întărită în mod repetat. Ajung să o confirm iar și iar până când ea câștigă statutul de certitudine și se închide în felul acesta un cerc vicios care ne ține într-un fel captivi.
De exemplu, o poveste care sună eu sunt neputincios este cu totul diferită de cea care spune eu mă simt neputincios. Cuvintele nu diferă foarte mult. Realitatea descrisă este însă din povești diferite. Și implicațiile circuscrierii la una sau alta sunt total diferite. În momentul în care spune despre mine că EU sunt neputincios descriu o realitate care nu îmi oferă flexibilitate, nu îmi oferă opțiuni. Mă constrânge prin faptul că mă definește pe de-a întregul. Când spun eu mă simt neputincios îmi este mai clar că EU nu mă suprapun peste NEPUTINȚA mea. Am loc de mișcare, am alternative, am libertatea de a mă uita la această realitate fără să mă absoarbă cu totul.
Povestea spune așadar multe despre harta pe care o folosesc pentru a mă orienta. Și e clar atunci că o hartă pe care nu sunt marcate străzile, de exemplu, nu te poate ajuta foarte mult să ajungi la o destinație foarte precisă.
Cum ajungem să ne construim povestea noastră despre noi?
Ne construim povestea conduși de nevoia de a da un sens experiențelor noastre. Nu putem trăi fără să avem un astfel de sens și atunci îl construim și ni-l spunem prin intermediul poveștii despre noi. Pornim la drum așadar cu experiențele noastre, cu nevoia de sens și cu un model de povești, modele la care avem acces în jurul nostru. Acestea cred că sunt ingredientele principale. Și, așa cum e de așteptat, de cele mai multe ori experiențele noastre și modelele de povești la care avem acces sunt strâns legate. Și mă refer aici, foarte precis, la experiența tipului de relație pe care l-am avut cu mama, tata, persoanele apropiate și la tipul de povești pe care l-am observat la aceste persoane.
Ca să mă refer la un exemplu care are critica în prim plan, studiile au pus bine în evidență următoarea legătură – abuzul verbal al părinților (care include evident critica acestora la adresa copiilor) este strâns legat de perspectiva dezvoltării unei pronunțate auto-critici la copii și această auto-critică este strâns legată de tulburări din spectrul anxietății și depresiei. În acest exemplu, dacă ar fi să identific ingredientele de mai sus, experiența copilului ar fi cea de inadecvare (și asta este cel mai soft mod de a o descrie), modelul poveștilor la care avea acces erau construite pe un pattern de tipul tu ești un prost, sensul la care ajunge copilul, pe parcursul mai multor ani, este eu sunt incapabil.
Este o versiune simplificată a procesului prin care practic vreau să subliniez impactul relațiilor timpurii asupra poveștilor noastre, în sensul în care din acele relații împrumutăm elementele de limbaj, direcția de construcție a mesajului și, poate cel mai important, experiența internă (de multe ori dureroasă) care ne ghidează sensul poveștii noastre.
Când și în ce fel ajungem să ne schimbăm povestea despre noi?
Fiecare experiență are potențialul schimbării poveștii noastre. Facem schimbări ale poveștii tot timpul. Doar că o facem, predominant, dintr-o paradigmă a editorului de carte. Scoatem, adăugăm sau schimbăm pasaje însă doar cu scopul ca modificările să servească evidențierii mesajului cărții, să îl pună mai bine în valoare. Acesta este primul tip de schimbare, natural, care are loc tot timpul pentru că tot timpul dăm un sens experiențelor noastre, scriem la povestea noastră.
Mai există un alt tip de schimbare. El intervine atunci când povestea noastră, așa cum o știm, începe să ne încurce în mod semnificativ. Începe să ne incomodeze, începe să atârne prea greu în sensul în care nu ne mai este bine așa. Evident nu ne punem problema în felul acesta – povestea mea mă încurcă – ci pur și simplu resimțim că așa nu se mai poate. Acesta este de regulă punctul de intrare în psihoterapie. Și este momentul în care începe tranziția de la paradigma de editor la cea de autor. Schimbările încep să fie din altă categorie, a sensului poveștii mai degrabă decât a formei ei. Și acesta este momentul în care povestea nu mai funcționează ca un lanț care mă constrânge să mă adaptez la ea ci ca un mecanism al schimbării. Pentru că însăși povestea este un mecanism al schimbării în momentul în care te raportezi la ea din această postură, de autor, cu toată libertatea care vine din această perspectivă.