De multe ori, la interviurile de angajare, perfecționismul e menționat drept fie la categoria puncte slabe fie la cea de puncte forte. Pare să fie un fel de confuzie care însoțește conceptul acesta. Cum apare perfecționismul în psihoterapie?
Și în psihoterapie apare tot însoțit de confuzie. Cred că aceasta este marca cea mai reprezentativă pentru perfecționism – confuzia. Mai ales atunci când perfecționismul face parte dintr-un tablou în care persoana nu are un sentiment al împlinirii, al sensului. Și această confuzie este adâncită de un aspect foarte specific al perfecționismului. El este mai degrabă foarte apreciat la nivel social, foarte valorizat, chiar încurajat. De aceea, la un interviu de angajare, perfecționismul vinde foarte bine. Cine nu și-ar dori un angajat care să fie atât de dedicat sarcinilor sale încât să facă tot posibilul să obțină rezultatul perfect? Chiar și atunci când este prezentat ca un defect, discuția virează discret tot într-o direcție în care perfecționismul dă bine. Din afară, perfecționismul este mai degrabă atrăgător.
Confuzia se naște din această dualitate contradictorie – în exterior perfecționismul pare că mă ajută atât de mult iar în interior mă epuizează și mă golește de sens. Și însăși confuzia aceasta îmi consumă din energie, mă obosește și mă dezorientează.
Dacă perfecționismul produce confuzie….ce îl produce pe el?
Lucrurile nu se înșiruie tot timpul în felul acesta, când vine vorba de dinamica psihicului. A produce B care produce C…și tot așa. Sau, mai bine spus, de la un anumit punct o astfel de descriere nu mai poate fi foarte relevantă pentru că realitatea pe care încearcă să o surprindă este foarte specifică fiecărei persoane. Există însă un mecanism, mai degrabă generic, care susține un astfel de proces. În cazul acesta, mecanismul nu are confuzia drept un rezultat al perfecționismului. Dimpotrivă, schema cred ca arată mai degrabă astfel
Este un cerc vicios în care confuzia presează într-o direcție în care perfecționismul apare ca o posibilă soluție pentru ieșirea la lumină. El însă, în timp, adâncește confuzia chiar dacă, pe termen scurt și dintr-o perspectivă mai restrânsă pare să fie soluția salvatoare. Perfecționismul este o strategie de a ține ceva sub control. Cu cât acest ceva este mai neclar, mai vag, cu cât el trebuie să rămână mai neclar și mai vag, cu atât perfecționismul meu va fi…mai aproape de perfect. Sau cel puțin asta va fi tot timpul speranța mea. Că voi reuși, că îmi vor reuși lucrurile…perfect. Trebuie doar să încerc, să tot încerc, să fiu mai bun, să mă concentrez mai mult, să fac mai mult, să accept mai mult, să tac mai mult.
Dacă perfecționismul este o strategie de a ține ceva sub control, ce este acest ceva, dincolo de confuzia care îl înconjoară?
Durerea. Cred că acest cuvânt, de unul singur, răspunde precis la această întrebare. Și răspunsul, așa simplu formulat, este valabil pentru noi toți. Răspunsul e simplu pentru că ne permite tuturor să îl înțelegem cu ușurință. Simplitatea lui vine din acest potențial de a rezona cu fiecare din noi. Este clar însă că acest cuvânt, durere, descrie o realitatea foarte particulară, foarte specifică pentru fiecare dintre noi.
Într-un fel sau altul, sub o formă sau alta, durerea este prezentă în orice experiență care ne copleșește, care ne obligă să ne rupem de noi pentru a putea trece prin experiență. Când se întâmplă acest lucru, când trebuie să renunț la ce sunt eu cu adevărat pentru a deveni ceea ce trebuie să fiu, durerea acestei despărțiri trebuie mai departe ținută cât mai departe. Pentru că ea îmi amintește de faptul că, la un moment dat, eu am fost forțat să renunț la ceva din mine. Și pe acest drum, pe care sunt ceea ce trebuie să fiu, reperele mele despre mine încep să fie în exterior. Și în perfecționism este foarte mult vorba despre a face mult și bine în exterior. Iar reperele mele despre realitate încep să fie înlocuite de durerea mea. În loc să mă raportez la realitate, care mi-ar spune de pildă că 18 ore de lucru într-o zi sunt prea multe, mă raportez la durerea pe care încerc să o țin sub control. În comparație cu ea, 18 ore sunt o nimica toată. Și desigur, totul se petrece discret, inconștient, zi după zi.
Ce se alege din perfecționism în momentul în care ieși din cercul vicios?
După ce dispare din confuzie, energia absorbită până atunci de perfecționism, ca mecanism de funcționare, va fi redistribuită într-o funcționare mai bine adaptată realității și persoanei. Cu siguranță, în ani buni de funcționare perfecționistă, o persoană dezvoltă o serie de aptitudini, abilități, își antrenează anumite calități. Acestea sunt resurse care au luat naștere dintr-un astfel de mecanism și ele își găsesc mai departe locul în funcționarea persoanei, fără să mai servească mecanismului propriu-zis. Este cumva etapa în care persoana trece de la a se putea folosi la a se putea bucura de resursele ei. Este o restructurare si readaptare a persoanei în ea însăși.
Este tranziția de la un perfecționism nevrotic la unul normal, sănătos, așa cum mai este el prezentat în literatura de specialitate. Dimensiunea sănătoasă a perfecționismului este orientată mai degrabă către sine, mai puțin către mediu, către partea socială. Această dimensiune sănătoasă permite ca aspirațiile persoanei să coexiste cu un sentiment de împlinire, de satisfacție, care sprijină stima de sine, valorizarea personală. Dimensiunea nevrotică, dezadaptativă, a perfecționismului este incompatibilă cu un astfel de sentiment. Pe această dimensiune nu sunt niciodată în stare să fac suficient de bine. Nu este niciodată destul.
Prin urmare, poate să existe perfecționism și după perfecționism. Discuția se poartă în termenii consecințelor pe care le are tipul de perfecționism pe care îl practici și măsura în care el te ține captiv, te epuizează, sau dimpotrivă, te ajută să simți sentimentul de împlinire.