Victimă-salvator-agresor
Se spune că orice dramă are nevoie de un triunghi victimă-agresor-salvator. Se pare că prezentul ne scrie un fel de dramă a realității noastre subiective în care distribuie pe mulți dintre noi în rolul de victime (fără să rămână neocupate și celelalte roluri, desigur).Am spus dramă a realității subiective ca să o disting de ce a realității obiective. Prima se joacă pe scena din realitatea noastră interioară, a doua se joacă în raport cu realitatea obiectivă. De exemplu, dacă ești infectat cu un virus ești victimă în realitatea obiectivă. Dacă ai insomnii de teama că te-ai putea infecta cu un virus atunci ești victimă în realitatea ta interioară, subiectivă.
Toți, la o adică, putem juca fiecare rol. Majoritatea o și facem, pe rând. Pentru că toți avem în noi părți care se potrivesc acestor roluri: o parte victimă, o parte salvatoare, o parte agresoare. Doar că, așa cum este și în teatru, unde unora li se potrivește mai bine comedia, altora tragedia, și noi, fiecare, avem o înclinație să jucăm mai natural unul sau altul dintre roluri. Pentru că la orice casting distribuția se bazează (bănuiesc) pe cât de convingător a fost un actor sau altul, pe cât de priceput a fost să redea personajul, să transmită mesajul. Cu toții am auzit poate expresia “a reușit să intre în pielea personajului”.
Portret de victimă
În contextul actual mulți dintre noi (re)intrăm în rolul victimei în realitatea noastră subiectivă. Nu o să mă întreb aici Nu voi încerca să descriu direct nici cum să nu facem asta. Voi încerca să dau un răspuns la întrebarea cum ne ajută să faptul că intrăm în acest rol. Pentru a-mi face treaba mai ușoară o să scriu mai întâi un exemplu de scenariu în care să descriu ce poate însemna un rol de victimă (știind că nu sunt niciodată două la fel) și o să dau apoi un exemplu de răspuns.
Discursul victimei este de multe ori despre de ce eu? de ce mi se întâmplă tocmai mie?. Victima poate spune este o catastrofă și nu pot face nimic, nimic nu mai are sens. Neputința și lipsa de speranță, sentimentul lipsei de control sunt stări pe care o victima le poate simți. Generalizarea, catastrofizarea, viziunea de alb-negru/totul-sau-nimic (înclinată spre negru și nimic) domină gândirea din ipostaza de victimă. Tendința de acțiune din ipostaza de victimă este mai degrabă absența impulsului de a mai face ceva. Adică nu prea îți mai vine să te mobilizezi. De multe ori, în glasul victimei își face loc gândirea magică, de tipul doar o minune mă mai poate salva, care nu este atât o manifestare a speranței ci mai degrabă una a resemnării și dezangajării personale din prezent, din ce se întâmplă și din ce se va întâmpla.
Cum ne ajută starea de victimă?
În tabloul de mai sus ceea ce iese în evidență este pasivitatea. Victima este dezangajată, pasivă. Ea nu poate face nimic deci nu va face nimic. Dacă din realitatea subiectivă dispare posibilitatea de a mai face tu ceva atunci dispare și riscul de a fi dezămăgit că ceea ce faci ar putea să nu funcționeze. Premisa nu pot face nimic, oricum, anulează amenințarea că vei face (din nou) ceva greșit. Cu un ochi aruncat în viitor, din postura de victimă a prezentului mă apar de posibilitatea de a mă simți vinovat în viitor. E adevărat că sunt toate șansele ca, ajuns în viitor, să mă simt vinovat că nu am făcut atunci ceva. Dar asta se va întâmpla într-o altă realitate subiectivă în care pur și simplu voi intra într-un alt rol de victimă – victima neputinței mele din trecut.
O altă culoare din portretul victimei este generalizarea în direcția nimeni nu mă poate ajuta. Nu am încredere că cineva din afara mea m-ar putea ajuta. Premisa aceasta seamănă mult cu cea de sus doar că se aplică de data aceasta relației eu-ceilalți, pe când cea de sus se aplica relației eu-eu. La fel ca mai sus, dacă eu cred că un altul nu este o soluție (sau că nici măcar nu există un altul) atunci nu voi căuta și nu voi face niciun pas către un altul și nici nu voi permite ca altcineva să facă pași către mine. Mă pun la adăpost de relații și în felul acesta sigur nu voi fi dezamăgit de ele.
Acum să încerc un răspuns și mai direct la întrebarea cum mă ajută faptul că sunt în rolul de victimă în realitatea mea subiectivă din prezent? Acest rol din prezent îți crește șansele de a nu fi nevoit să joci rolurile altor victime în viitor. Roluri care îți sunt familiare, prin care probabil ai trecut de multe ori deja, roluri care implică și mai multă durere, deci roluri de care e atât de important să te ferești. Roluri pe care le-aș numi așa: știu că sunt un eșec, știu că nimeni nu mă poate iubi/ajuta cineva. Acesta este ajutorul aparent pe care ni-l oferă rolul de victimă de acum. Și este aparent (adică o iluzie) pentru că de fapt el se transformă încet încet într-o altă versiune a acelor roluri de care credem că ne apără. Ne trezim la un moment dat că de fapt ce am făcut nu a fost decât o repetiție a ceea ce am vrut atât de mult să evităm. Așa că o luăm de la capăt.
Cum ne putem ajuta noi, nu rolul nostru?
Mă gândesc că cineva ar putea întreba de ce am face ce am descris mai sus? (în cazul în care ce am scris mai sus a părut și să aibă un sens, pentru că nu e obligatoriu). Acum răspunsul meu ar fi, mai întâi, că nu facem asta deliberat, conștient, premeditat. Adică nu este vina noastră că facem asta. Și, dacă spun că facem asta nu înseamnă că felul în care mă simt acum, în rolul de victimă, nu este cu adevărat dureros, că durerea nu este autentică. Nu este nimic de minimizat în suferința victimei din prezent. Nu este deloc bine. Este ceea ce pot acum.
Apoi aș spune că ni se întâmplă să facem asta pur și simplu pentru că nu ne cunoaștem acele zone/roluri dureroase de care e important să nu ne apropiem. N-am avut răgazul și contextul de a le observa și de a le da posibilitatea să fie jucate cu noi ca spectatori. Acele roluri dureroase au nevoie de un EU care să le privească fără să fie copleșit de ele. Așa cum un film, oricât de dureros ar fi mesajul lui, are nevoie de un spectator care să îl privească pentru ca filmul să aibă un sens. Dacă privești un film cu pătura trasă pe ochi nu poți spune că ai văzut filmul.
Deci noi ne putem ajuta invitându-ne toate rolurile/părțile să urce pe scenă. Și asigurându-le că avem calmul, curiozitatea, compasiunea, curajul de a le privi până la capăt. Adică re-învățând că nu suntem un eșec, re-cunoscându-ne demnitatea și valoarea, re-învățând că putem și suntem apreciați, așa cum suntem. Adică având curajul de a fi de partea noastră, într-o realitate obiectivă și subiectivă în care contăm, suntem întregi și demni de a fi iubiți.