Când mă gândesc la a fi singur și la singurătate de fiecare dată mintea mea face o oprire și pe amintirea zilei în care am împlinit 14 ani. A fost o zi în pe care am petrecut-o singur, aproape în totalitate, într-un sat din Bărăgan, pe ulița pustie, fără telefon sau internet. Și mă gândesc la ziua aceasta pentru că în ea m-am și bucurat de a fi singur m-am și întristat de singurătate. Pentru că sunt separate.
Să fii singur nu înseamnă singurătate. Să fii singur este, înainte de toate, o nevoie a noastră, a tuturor. Această nevoie se împlinește apoi într-o realitate obiectivă – aceea de a nu avea pe nimeni în jurul tău. Să fii singur este o nevoie pentru că îți oferă șansa de a-ți revedea granițele. De a fi tu, pe cont propriu, de a-ți exersa autonomia. Asta nu înseamnă că trebuie să faci ceva, înafara ta. Autonomia ți-o exersezi acordându-ți timpul și spațiul de a fi tu în exclusivitate subiectul preocupărilor tale.
Nevoia de a fi singur
De aceea, nevoia de a fi singur, pentru a fi împlinită, presupune mai mult decât realitatea obiectivă a absenței celorlalți. Presupune disponibilitatea ta ca, în absența celorlalți, să te preocupi de tine, să te privești, să te apleci asupra ta. De aceea, statul pe facebook, de unul singur, nu înseamnă satisfacerea nevoii de a fi singur. Dimpotrivă, poate fi mai degrabă semn a cât de greu îți este să ai grijă de această nevoie a ta, să ți-o împlinești. Nevoia de a fi singuri ne cere să fim de partea ei luând noi decizia de a fi singuri, la un moment dat sau altul. Și punându-ne pe noi în centrul preocupărilor noastre, gândindu-ne la noi și la nevoile noastre, ascultând cât de împlinite sau rănite sunt, acceptându-le pe toate așa cum sunt, luând decizii despre și pentru noi.
Unora dintre noi li se pare imposibil să spună DA acestei nevoi. Asta se întâmplă de teamă că, în acel moment, se vor confrunta cu rănile altor nevoi care trebuiau împlinite de un altul și nu au fost. Pentru că la început, nevoile noastre, ale tuturor, sunt simbiotice. Adică avem nevoie de un celălalt să ne țină în brațe, să ne protejeze, să ne înțeleagă, să ne întâmpine cu bucurie. Când aceste nevoie nu sunt împlinite, rănile lor se vor simți când rămâi tu cu tine. Când ești singur.
Singurătatea
Singurătatea, în schimb, este o trăire, cu senzații, emoții, cu tendința de a face ceva să ieși din ea sau, dimpotrivă, cu sentimentul neputinței de a o schimba. Singurătatea este imposibilitatea de a te simți conectat cu altul/alții. Senzația că nu e nimeni lângă tine, mai ales atunci când ai mare nevoie să fie. Singurătatea este un spațiu din care a dispărut cumva puterea de a decide, de a alege. În care izolarea se simte ca fiind impusă și persistentă indiferent de ce ai putea să faci. Singurătatea este, pe rând, resemnare, absența vitalității, neputință, abandon. Și este o rană a nevoii de celălalt, de a fi împreună cu.
Speranța
Acum, de ce am ajuns să scriu despre asta? Pentru că, peste ani, cred că atunci când mă voi gândi la a fi singur și la singurătate îmi va apărea în minte și această perioadă. Și îndrăznesc să cred că și altora la fel. Unii au în perioada aceasta șansa să se bucure mai mult de a fi singuri, având aproape pe (măcar) un celălalt care să înlăture gustul singurătății. Pe alții în schimb s-ar putea ca această perioadă să îi fi ținut într-o trăire intensă a singurătății. Și mi-aș dori ca cei care pot și se bucură de a fi singuri să le poată întinde, cândva, cumva, o mână celor cărora singurătatea le-a răpit puterea de a se bucura.
Cu bine, împreună!