Când am văzut campania de creștere a vizibilității nevoilor mamelor mi-a venit întrebarea oare cum ar arăta o astfel de campanie despre nevoile taților? Și-așa s-au alăturat în mintea mea cuvintele bărbați, tați și emoții. O combinație care suna…cumva exotic. Cu “O educație emoțională” pe noptieră, încă necitită, mi-am zis să îmi pun câteva întrebări despre bărbații și tații de astăzi, despre relația lor cu nevoile emoționale, cu emoțiile, despre cum a început relația aceasta de pe vremea când bărbații erau băieți.
Eu n-aș zice despre mine că am fost un băiat tocmai tipic. Măcar pentru că animalele mele de companie au fost o oaie și un pui de găină crescut la etajul 11, în apartament. Cumva, un fel de instinct de a fi la locul potrivit sau de a-mi doza prezența și absența numai bine a făcut să trec prin școala generală ferit de bullying-ul feroce care mă înconjura. Un bullying căruia abia mult mai târziu i-am dat un nume, l-am recunoscut. M-am ferit și am fost ferit, de multe ori însă cu prețul unei complicități prin tăcere. Oricum, astea sunt deja explicații prea sofisticate pentru realitatea unui puști. Atunci era poate frica de a nu deveni țintă și un soi de recunoștință că asta nu se întâmpla.
Modele de bărbați
Revenind. Nu am fost eu tipic dar mi-am dat seama că, de fapt, luându-l pe fiecare dintre băieții din jurul meu în parte, despre niciunul nu pot spune că a fost tipic. Dacă încerc să fac asta, să verific despre care dintre ei pot spune că a fost tipic, brusc cuvântul tipic își pierde sensul. Pentru că fiecare era, în felul lui, un personaj. Dar pe toți ne unea ceva. O absență. Ne unea absența absolută a vreunui reper de educație emoțională în viața noastră.
Și dacă asta e prea abstract, ne mai unea ceva. Priveam în jurul nostru și căutam modelele despre ce înseamnă să fii bărbat și găseam ce am putut găsi în începutul anilor post-comunism: un învățător care te bătea dându-te cu capul de tablă, poate chiar un tată care te bătea în moduri și mai crâncene, sau unul care te umilea “doar” din cuvinte, un tată plecat pe termen nedefinit în străinatate sau pur și simplu un tată din gura căruia nu-ți mai amintești dacă ai auzit vreun cuvânt. Absent. Urmau apoi directorii liceelor de domni, plini de impostură, corupție și cinism. Profesori de psihologie (culmea) care, dacă nu erau la polul narcisimului erau în categoria hărțuitorilor sexuali și atâția alți profesori martori și indiferenți. Sau doar pasivi, însă complici și ei, prin tăcere. De frică, neputință, ignoranță. Nici nu mai contează.
Băieții devin bărbați
Așa ne-am făcut noi, băieții, bărbați. Drumul acesta ne-a legat pe toți, drumul pe care am văzut realitatea bărbaților din jurul nostru, la care ne-am adaptat. Pe drumul ăsta ne-am inventat propria noastră educație emoțională. Care a fost în primul rând despre “păzește-ți spatele”. Și fă-o cu o glumă, cu pumnul, cu fuga, minciuna. Depinde ce merge. A doua axiomă era – despre emoții nu se vorbește. Bineînțeles, nu formulată așa, folosind cuvântul emoții. Ci mai degrabă “ai grijă să nu-ți pierzi c…le” (da, coaiele). Și în toată educația asta auto-administrată important era să reușești, să ai succes.
Așa că nu găsești și nu auzi fraze în care să se pronunțe emoții/nevoi emoționale și bărbați, la un loc. Nu se vorbește. În primul rând bărbații nu o fac. Un fel de cultură a tăcerii care exilează o parte semnificativă din nevoile lor. Nevoia de exprimare, universală, nevoia de claritate și nevoia de însoțire – toate valabile și când vine vorba de emoții. Să exprimi emoții, să îți fie clare, să ai un martor, aproape, în acest proces. O prelungire tăcută, discretă, a unei absențe apăsătoare – normalitatea unei educații emoționale. O absență care e compensată cu strategii și comportamente care variază de la epuizarea pe baricadele succesului profesional sau ale altor forme de adicții, mai puțin valorizate social, până la epuizarea în lupta cu stăpânirea furiei, violenței. Alteori, când compensarea a eșuat, toți ani de interzis la emoții se răzbună printr-o copleșitoare criză a lipsei de sens tocmai atunci când totul (carieră, familie) pare că e perfect.
Și-apoi bărbații devin tați
Și-apoi bărbații devin tați. Tați de fete, tați de băieți. Fete și băieți ale căror mame au nevoie de sprijin. Și din nou, încă o șansă ratată de a scrie și fete și băieți ai căror tați au nevoie de sprijin. Se spunea că e nevoie de un sat să crești un copil. Și astăzi în sat au mai rămas doar părinții, când nu sunt plecați la job. Bărbații strâng din dinți, pleacă la birou, fac overtime, se-ntorc, zâmbesc, o iau de la capăt. Trebuie să fie fericiți și tot ce nu se încadrează aici e bine ascuns, trecut sub tăcere. Când devine prea mult – o ceartă crâncenă, o ușa trântită, un strâns din dinți și de la capăt. O întâlnire cu prietenii în care totul să fie light, relaxat, cu bere și glume, de încărcat bateriile. Și de la capăt.
Din nou băieții
Astăzi bărbații își cresc băieții. Astăzi există campanii despre nevoile emoționale (ale femeilor și, probabil și ale bărbaților). Astăzi se scrie despre emoțiile bărbaților. Astăzi bărbații merg la terapie. Fără să fie vreo mișcare, vreun bărbătism sau alt fel de ism, bărbații au început deja de ceva timp să își recupereze din ceea ce le-a lipsit atât de mult și atât de consistent – dreptul de a vorbi despre emoțiile lor. Un drept care nu a fost niciodată suspendat formal, a fost suspendat prin rușine, în feluri subtile, cum încă se mai aude în parcuri ești băiețel, e rușine să plângi.
Mă gândesc la o campania de vizibilitate a nevoilor emoționale ale proaspeților tați. Ale bărbaților, în general. Și îmi imaginez și glumele, ironiile, meme-urile dar și oftatul, privitul în gol, de o secundă. Aud speranțele proaspeților tați, de băieți, pentru o lume care nu va mai suferi de absența feroce a educației emoționale în viața viitorilor bărbați.