Dintre toate emoțiile, frica mi se pare că este cea care ascunde în cea mai mare măsură adevărul. Frica este cea care ne îndepărtează cel mai mult de realitate. Frica ne face să evităm, să ne retragem. Cu cât evităm mai mult cu atât ne confirmăm mai mult frica. Pentru că acum, evitând, îmi întăresc de fiecare dată frica (evit pentru că e periculos). În felul ăsta frica ne întrerupe contactul cu realitatea, în anumite puncte. Mi-e frică de mers cu avionul, de vorbit în public, de condus mașina -> voi evita lucrurile astea -> mă raportez la lucrurile astea din ce în ce mai mult prin prisma fricii și nu prin prisma realității lor.
Fricile “mari”
Contactul cu realitatea poate ajunge să fie atât de rupt încât frica ajunge să fie folosită pe post de metodă educativă sau să fie chiar o caracteristică a educației – “e bine să știe de frica cuiva”, “nu știe de frică, de-aia e așa obraznic”. Când un copil crește sub amenințarea fricii realitatea lui este decupată astfel încât să facă loc fricii. Realitatea lui e mai mică, falsificată. Contactul lui cu adevărul este rupt.
Nu știu dacă sună prea abstract, dar descrierea asta a plecat de la cazul unei fetițe abuzate de tatăl ei, de o frază în care spunea “sunt cea mai rea fetiță din hotel”, încercând să scape din abuz. “Sunt cea mai rea fetiță din hotel” – iată realitatea secată de adevăr și umplută de teroare, realitatea în care este forțat să crească un copil, la care este forțat să se adapteze.
Fricile “mici”
Eram în parc, fetița mea tocmai voia să stea desculță când a auzit-o pe mama unui băiat amenințându-l că dacă el se descalță “va lua virusul”. Și nu a mai vrut nici ea. Voia și nu voia. Îi era frică. Întâmplarea a făcut să fi auzit și eu amenințarea, să fi fost atent. Și am putut vorbi cu ea despre asta. S-a bucurat apoi din plin de mersul în picioarele goale pe iarbă.
Îi spun fetiței mele adesea: când un adult (chiar și eu) îți cere ceva într-un fel care te sperie (care face să vină emoția frică), e posibil să îți fi spus o minciună sau pur și simplu ceva exagerat. Și îi explic de ce ar putea face adulții asta – pentru că sunt ei foarte speriați, pentru că le e lor foarte greu și au nevoie să fie ascultați, pentru că vor să îi controleze, etc. Cred că (și) un copil are nevoie de adevăr, nu de frică. Cred că limitele pot fi puse fără folosirea fricii. M-a întrebat fetița ce înseamnă “confuz”. Și am vorbit despre confuzie. Și îmi dau seama și o văd cum devine confuză atunci când cineva îi cere ceva într-un fel care o sperie, își aduce aminte de discuția noastră și încearcă să găsească un sens la ce se întâmplă. Și, încet-încet, își dă și ea seama că este confuză, recunoaște starea, vorbește despre ea și vorbim împreună despre ce se întâmplă și ce simte. Facem lucrurile clare. Și claritatea îi dă încredere.