“Atunci cand incerci sa nu te gandesti la ceva, faci asta creand urmatoarea regula verbala: ‘Nu te gandi la X’. Aceasta regula il contine pe X, asa ca va tinde sa il evoce. Astfel, atunci cand ne suprimam gandurile, nu numai ca trebuie sa ne gandim la altceva ci trebuie si sa ne abtinem sa ne gandim de ce facem asta. Daca verificam sa vedem cat de eficiente sunt eforturile noastre, ne vom aminti lucrul la care incercam sa nu ne gandim si deci ne vom gandi la el. Gandurile ingrijoratoare vor tinde astfel sa sporeasca” (Noua terapie prin acceptare si angajament, S Hayes)
De cate ori nu incercam solutii bazate pe acest tip de rationament, de efort de a suprima gandurile, de a incerca sa facem sa dispara complet din mintea noastra ceea ce avem impresia ca ne dauneaza. Si pe masura ce efortul e din ce in ce mai mare pare ca si suferinta cauzata creste. Un cerc vicios in care ne ambitionam sa facem mai mult, mai mult din ceea ce ne ajuta mai putin, mai putin. Incercam sa ridicam un baraj in calea unui parau de ganduri negative si ne dam seama ca barajul trebuie sa fie tot mai mare, tot mai inalt. Pe masura ce ridicam acest baraj, in spatele sau, paraul devin un rau in toata regula, nivelul apei se tot ridica, presiunea este tot mai mare. Noi tot ridicam la barajul care a devenit deja principala noastra preocupare. Si cat de simplu ar fi ca in locul unui baraj in calea unui parau sa ii deviem pur si simplu cursul. Sa ii acceptam curgerea, sa ii acceptam sensul curgerii si sa il deviem pur si simplu din calea noastra.