Teoria atasamentului este una foarte relevanta atunci cand vine vorba de psihoterapie, indiferent de tipul de psihoterapie practicat. Este vorba de modul in care relationarile noastre timpurii ne modeleaza atitudinea, sinele dar si de felul in care ne putem modela prin prisma tiparului de atasament dobandit cautand in relatiile actuale sau urmatoare “potentialul de a iubi, simti si de a reflecta, avand libertatea care rezulta dintr-un atasament securinzant” (D. Wallin, Atasamentul in psihoterapie).
Tipurile de atasament descrise in teorie sunt:
- atasamentul securizant/autonom
- atasamentul evitant/care respinge
- atasamentul ambivalent/preocupat
- atasamentul dezorganizat/lipsit de solutie
Vorbim de un atasament securizant atunci cand un copil “afiseaza echilibru flexibil intre cautarea confortului alaturi de mama si explorarea camerei pline cu jucarii de unul singur” (idem). Un copil cu un astfel de tipar de atasament caruia la 6 ani i se arata o fotografie care infatiseaza separarea poate vorbi deja cu usurinta despre acest subiect, putand sa isi imagineze solutii constructive pentru aceasta criza. In cazul atasamentului autonom, reintalnirea cu parintii, in urma unei despartiri este una marcata de caldura, echilibru.
In cazul atasamentului evitant lipseste flexibilitatea si resursele de care am vorbit mai sus. “La 12 luni el poate fi vazut evitandu-si in mod activ mama, probabil ca raspuns la respingerea consecventa a ofertelor lui timpurii pentru contact fizic si emotional – sau la comportamentul parental intruziv, de control sau supraexcitant al acesteia”(idem). In contextul unei despartiri un astfel de copil pare neperturbat, preocupat aproape exclusiv de obiectele din jurul lui, ignorand de exemplu mama dupa reintalnire. La 6 ani un astfel de copil nu isi poate imagina nici o solutie pentru criza separarii.
Atasamentul ambivalent este caracterizat de o strategie de hiperactivare. Copii cu un astfel de tip de atasament sunt excesiv de preocupati fata de figurile de atasament, fata de mama, comportamentul lor este marcat de furie sau frica. Reintalnirile dupa un episod de separare au acelasi caracter ambivalent: exprimare ostentativa a afectiunii urmata de o rupere brusca a contactului.
Atasamentului dezorganizat ii este specific un comportament bizar, inexplicabil, disociat. Copilul se simte in pericol, este perturbat. In fata unei fotografii care sugereaza separarea acestia devin tacuti, isi imagineaza rezultatea catastrofale, limbajul sau comportamentul lor pot deveni dezorganizate.
Plecand de la particularitatile fiecarui tip teoretic de atasament si tinand cont de faptul ca in realitate structura interna a fiecaruia dintre noi este conturata in mod unic, intr-o configuratie care poate imprumuta elemente specifice fiecare categorii de atasament, psihoterapia poate avea in vedere, prin prisma acestei teorii, calitatea reglarii afective, a strategiilor de atasament adoptate si puse in practica de catre adult, procesele relationale si obiectivele dezvoltarii. Toate aceste elemente sunt caracteristici ale sinelui care au o anumita structura corelata si cu tiparul de atasament dobandit in copilarie. Aceasta corelatie poate fi cheia descoperii alternativelor de modelare in sens adaptativ, modelare care este in definitiv subiectul psihoterapiei.