Mi-e dor de voi. Să merg, la pas, de la romană la unirii, cu opriri în anticariatele știute pe de rost. Și asta cu toți anii de mizantropie la activ. Venit în bucurești, cu ani în urmă, mă credeam singur. Singur mergeam în prometheus, joia, la idei in dialog; mergeam la teatru singur, la operă singur (unde nu știu dacă am adormit singur sau mai erau și alții adormiți), mergeam singur în 601 (în picioare pentru că era plin), singur la sala dalles, singur în obor, singur prin cișmigiu. Și, când alegeam să o fac, îmi sunam singura prietenă și singurul prieten să ne vedem și ne vedeam. Când alegeam ieșeam la bere cu ceilalți. Mai mic fiind, stăteam singur în camera din față vara, la bunici, citeam. Când alegeam, ieșeam pe uliță la un rațele și vânătorii. Credeam că sunt mizantrop dar îmi era tare dor de voi, de oameni. Și erați acolo, mereu, mereu ne primeam unii pe alții.
Și-acum la fel. Sunteți acolo. Ne e mai greu acum să alegem cum să ne vedem și unde. Ne e mai greu acum să ne facem planuri pentru mult mai departe. Ne e mai greu să ne regăsim așa cum ne obișnuisem. Ne mai greu pentru că ne e mult mai clar că ne e dor.
Pentru unii perioada asta în care alegerea a fost pusă în cui e ca un fel de armistițiu. Pentru că alegerea părea să îi chinuie. Presiunea de a face, de a decide, de a fi într-un fel sau altul, de a schimba și de a se schimba, presiunea aceasta de a se mobiliza îi copleșea. Acum, când toate astea se suspendă oficial, e momentul lor de a-și trage sufletul. Momentul în care să respire, recunoscători că deocamdată pot să îți ia răgazul de a sta. Nimic nu trebuie, îi tot repet fetiței (conștient că încerc să mă conving pe mine). Și acum, pentru aceștia, cu adevărat nimic din ce îi chinuia nu mai trebuie. E luna de miere.
Pentru alții schimbarea de-acum a venit ca o glumă proastă la adresa lor. E o chestiune personală. A fost nevoie de datul lumii peste cap special să le strice lor apele. A venit fix acum când vedeau lumina, când înmugurise speranța, când urma pasul decisiv. E acea ironie a sorții care îți trezește îndoiala, lipsa de speranță și încredere, ca un duș rece care te-aruncă iar în neputință.
Pentru alții prezentul poate fi exclusiv despre frică. E petrecerea la care toate fricile-au fost invitate să se dea în spectacol, să arate de ce sunt în stare. Sunt, în sfârșit, în elementul lor, scena e a lor și au cu ce s-o umple. Li se pare că din asta nu mai e cale de scăpare; cel mai probabil, dacă e așa, nu e prima dată. E doar repunerea în scenă, updatată și reinterpretată, a unei piese mai vechi dar uitate (pe ici pe colo, nu în punctele esențiale).
Iar pentru alții e contextul în care se dedică altora. E momentul lor (încă unul) în care ajută, sunt acolo unde un altul are nevoie, se mobilizează pentru a sprijini, fac acea diferență care contează pentru altul.
Și mai sunt toți ceilalți.
Desigur, așa cum se întâmplă în viață, toți le avem cam pe toate (dar poate nu știm că le avem). Așa cum toți avem dorul de a fi alături de altcineva, într-un fel.
Și cred că toți putem și merităm să ne găsim felul acela simplu, banal, prin care să ne fim, mai întâi, nouă înșine aproape, să ne punem masca de oxigen. În felul acesta un fals mizantrop va spune mi-e dor de voi.