„E mai bine pentru copii să fie adaptați la lumea haină și să nu ne iubească, decât să ne iubească și să fie niște inadaptați.” E mai bine pentru părinți să știe că cele două opțiuni nu sunt singurele (varianta A sau B). Nu numai că nu sunt singurele dar amîndouă sunt două opțiuni care se centrează pe deficit. Un alt fel de a alege răul cel mai mic dintre două rele.

• “E mai bine pentru copii să fie adaptați la lumea haină și să nu ne iubească…”
  • E un loc ineficient din care să stabilim reguli și să ajutăm la respectarea și interiorizarea lor ca fundament al disciplinei.
  • E un loc care asimilează disciplina cu perspectiva lui “să nu ne iubească”. Un loc care ne poate de-responsabiliza cînd vine vorba de CUM să promovez o disciplină adecvată.
  • E, de asemenea un loc care alătură perspectiva adaptării copilului cu cea a lui “să nu ne iubească”, ca și cînd calitatea relației pe care o stabilim cu copilul este un detaliu prea puțin semnificativ în raport cu adaptarea lui, ca și cînd, la o adică, poate fi un fel de balast de aruncat peste bord pentru a ajunge la înălțimea adaptării copilului. Un fel de e spre binele tău, un bine pe care nu poți să îl înțelegi și nici nu am de ce să fac eu, părintele, efortul de a ți-l explica, pe limba ta.
  • Și mai este un loc din care voi promova și susține disciplina cu ochii mereu pe “o lume haină”, o lume rea. Dintr-un asemenea loc tot ceea ce voi promova o voi face mai degrabă cu încrîncenare, mai mult cu furie decît cu fermitate, mai mult cu frică decît cu încredere. O voi face cu sufletul la gură, așa cum suntem atunci cînd mintea noastră e centrată mai mult pe pericol decît pe siguranță.

• “…decît să ne iubească și să fie niște inadaptați”
  • E un loc în care accentul cade pe pentru mine, părintele, important este să fiu iubit de copilul meu. Un alt loc ineficient pentru a disciplina sau, mai general, pentru a îngriji pentru că în acest loc eu, părintele, sunt mai centrat pe nevoia mea de a fi iubit decît pe nevoile și, la fel de important, pe capacitățile copilului meu.
  • E un loc în care e mai important ce pot și ce nu pot să tolerez eu, ca părinte, decît ce poate și ce nu poate copilul meu. Decît ce are nevoie cu adevărat pentru a se dezvolta.
  • E un loc care face asocierea între “să ne iubească” și “să fie niște inadaptați”. Știm cît de tentați suntem să găsim relații de cauzalitate între astfel de asocieri.

În termeni psihologici iubirea este analizată prin intermediul conceptului de atașament – sistemul biologic înnăscut al creierului prin care orice copil caută să se atașeze de persoanele de îngrijire și să păstreze această legătură cu orice preț. Din acest punct de vedere nu există posibilitatea ABSENȚEI unui atașament. Adică, tradus, nu e posibil ca un copil să nu își iubească părintele. 

Felul în care îl va iubi, tipul relației sale de atașament va putea fi însă marcat de încredere sau frică, de respect sau dispreț, de apreciere sau dezgust, de înțelegere sau intoleranță, de bunătate sau răutate, de acceptare sau vinovăție. Cu aceleași filtre va privi copilul și lumea: haină sau primitoare, periculoasă sau susținătoare. Tot din tipul de atașament/iubire copilul își ia reperele și își dezvoltă flexibilitatea sau rigiditate.

Intenția materialului, aşa cum am înțeles-o eu, era aceea de a sublinia necesitatea setării limitelor şi regulilor în educația copiilor, respectiv rolul primar al părinților în acest sens. Această componentă esențială în dezvoltarea copiilor, care ține de limite şi reguli, lipseşte în ceea ce este catalogat drept stil de parentaj permisiv. Și cred că e binevenită fiecare ocazie de a pune în evidență această nevoie esențială a copiilor – de disciplină, de reguli, nevoie pe care părinții au responsibilitatea de a o satisface cu fermitate și rigoare DAR și cu bunătate și blîndețe.

E esențial să subliniem de fiecare dată ambele categorii de ingrediente de care copiii au nevoie din partea părinților. Pentru că părinții au nevoie în permanență de ambele repere pentru a face reglajele potrivite.

Cînd copilul întreabă “de ce trebuie să fac asta?” părintele va răspunde uneori “Uite, de-aia!” sau “Pentru că așa vreau eu!”. Și e firesc să vină și astfel de răspunsuri. E important însă ca părintele să nu se instaleze confortabil în “Uite, de-aia!”, zicîndu-și că o să înțeleagă el cînd o să fie mare. Părintele e responsabil să rămînă preocupat de modul în care, data viitoare, ar putea să ofere un răspuns care să îl ajute mai mult pe copil să internalizeze ceva potrivit. E responsabil să caute modalități prin care poate da un răspuns mai potrivit (și asta poate să includă pur și simplu un ton mai potrivit).

Reglajul permanent pe axa blîndețe-fermitate, înțelegere-rigurozitate necesită efort, e un proces permanent, imperfect. Unul care începe prin a fi greu și devine din ce în ce mai ușor cu cît păstrez stabil contactul cu ambele repere. Așa cum e din ce în ce mai ușor să te dai în leagăn, cîtă vreme leagănul nu stă într-un singur lanț.

Dacă pui limite nu înseamnă că ești un părinte nesuferit.

Așa cum, dacă nu pui limitele adecvate, nu înseamnă că ești un părinte mai iubitor.

The post Leagănul c-un singur lanț appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

• Fie ca lumina
• Fie ca bunul dumnezeu
• Fie ca primăvara

acestea sunt sugestiile google atunci când cauți “fie ca”. Poate și google le asociază tot cu Paștele. În fine, am ajuns să mă gândesc la expresia “fie ca” după ce am citit despre un studiu care analiza eficiența unor intervenții terapeutice în tratamentul sindromului de stres post traumatic. Una din intervenții era, pur și simplu, repetarea unor fraze cu scopul de a stimula sentimente de bunătate față de alții sau față de tine însuți. Așa am ajuns la “fie ca”, expresia de urare blândă, caldă, iubitoare. În studiul respectiv, repetarea acelor fraze a avut același efect precum o intervenție cognitivă de procesare cognitivă focalizată pe traumă (sună lung și complicat).

Poate fi contraintuitiv să vezi potențialul capacității noastre naturale de a manifesta bunătate și compasiune. Poate fi dificil să îți dai voie să te folosești de această capacitate în mod deliberat, să îi dai șansa de a se manifesta pur și simplu. Sub forma ritualică, sub forma, iată, a unor simple fraze, șoptite ție sau altcuiva.

Uneori pe cât de natural se simte să îți orientezi gândurile bune către altcineva, către o persoană dragă, pe atât de bizar și nepotrivit pare să se simtă chiar și ideea de a îndrepta aceleași gânduri către tine. Sau, dacă nu pare bizar, poate să pară uneori inutil, un clișeu, o prostie, păcăleală, neautentic, mincinos.

Voi lăsa mai jos lista mea de “fie ca”, de urări pe care le voi face la persoana a doua.

Fie ca tu să fii în siguranță.

Fie ca tu să fii sănătos.

Fie ca tu să fii fericit.

Fie ca tu să fii protejat.

Fie ca tu să fii iubit.

Fie ca tu să fii susținut.

Fie ca tu să fii bine primit.

Fie ca tu să îți poți dori și pentru tine, cu bunătate și blândețe.

Cu bine!

The post Fie ca… appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Motivul principal pentru care furia manifestă este întâmpinată în felul acesta cred că stă în faptul că, de cele mai multe ori, manifestarea furiei provoacă mai degrabă dezechilibre în jur. Este perturbatoare, uneori consistent perturbatoare, agresivă. Manifestarea ei este turbulentă și nu îl privește, de cele mai multe ori, doar pe “posesorul” furiei. Îi implică și pe ceilalți. Această particularitate de manifestare cred că i-a atras acest fel de a fi catalogată aproape fără urmă de îndoială ca “nesănătoasă”.

Cu această reputație proastă, furia mai  cunoaște un tip de nedreptățire. I se neagă uneori dreptul de a exista, dreptul de a se manifesta în contextele în care ar fi de altfel pe deplin îndreptățită să apară. De exemplu în fața abuzului, în fața nedreptății, în fața amenințării. Adică în contexte în care furia este sănătoasă. Pentru că există, fără să fie oximoron, o furie sănătoasă. Acea furie care, manifestându-se, restabilește echilibrul perturbat anterior. Acesta este de altfel designul acestei emoții. Să protejeze atunci când ești amenințat. Să restabilească echilibrul.

Distorsiunile în felul în care ajungem să vedem și să înțelegem amenințarea se propagă în modurile de manifestarea ale furiei. Acestea ajung să fie mai degrabă perturbatoare decât stabilizatoare atunci când nu mai avem claritate cu privire la cum resimțim amenințarea și de unde o resimțim. De cele mai mult ori, atunci când furia este perturbatoarea în raport cu realitatea din jur se întâmplă din cauza unei stări de amenințare din interiorul nostru pe care nu o observăm, nu o înțelegem.

The post Furie nedreptățită appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Avem psihoterapia depresiei, psihoterapia anxietății, psihoterapia stresului, terapia traumei. Cuvântul terapie vine de la a avea grijă de…., a trata, a îngriji. Ori….ce altceva are mai mare nevoie de grija noastră, de atenția noastră, de suportul nostru în depresie, anxietate, stres, traumă decât puterea de a te bucura. Bucuria este cea care are nevoie de îngrijirea noastră atunci când neputința, frica sau tristețea par că ne-au luat prizonieri. Bucuria nu e râs zgomotos. Nu e ambalată în cutiile de cadouri, nu e programată-n calendar într-o vacanță exotică. Toate acestea sunt doar decoruri, sunt contexte în care, sigur, bucuria e binevenită. Bucuria se simte ca forță și blândețe în același timp. Bucuria este vitalitate și recunoștință. Bucuria este în și despre tine înainte de a fi despre oricare din contextele de mai sus. Bucuria este o celebrare a lui a fi care apoi îți atrage încet-încet atenția pe toate detaliile lui acest a fi. Și se încarcă de la fiecare detaliu în parte.

Toți suntem echipați cu hardware-ul necesar trăirii bucuriei. Simțirii vitalității. Felul în care o facem se modelează însă. Relația cu bucuria se învață. N-ar trebui luată for granted. Software-ul care dictează felul nostru de a interacționa cu bucuria e scris devreme și se tot rescrie, se actualizează. Ca o poveste care la început ne este spusă pentru ca apoi noi să preluăm rolul de narator și să o continuăm, în felul nostru.

Vreau să mă bucur este de multe ori un obiectiv nespus. Vrem mai degrabă să scăpăm de emoții (frică, tristețe) decât să trăim una (bucuria). Suntem atât de preocupați să fugim de încât nu ne gândim să mergem spre. Și când se întâmplă să ajungem față în față cu povestea noastră despre bucurie putem ajunge să ne surprindă cum sună.

Mi-e teamă să mă bucur pentru că mă gândesc că dacă mă bucur o să mi se întâmple ceva rău.

Mi-e rușine să mă bucur, nu cred că merit.

M-aș simți vinovat(ă) să mă bucur.

Niciodată nu i-am văzut pe ai mei bucurându-se, nu cred că am știut nici eu vreodată cum să o fac.

În fiecare dintre noi este o parte care știe, poate și își dorește să trăiască bucuria. Este partea sănătoasă. Ea are nevoie de atenția noastră, de îngrijirea noastră. Și în primul rând de recunoașterea noastră, de acceptarea adevărului existenței ei și de o bună primire în centrul preocupării noastre. Avem nevoie să vorbim mai mult despre bucurie și să îi facem loc mai des. Să o trăim.

Cu bine!

The post Terapia bucuriei appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Cineva spunea că trauma generației noastre este trauma de identitate. Nu știm cine suntem și nici nu știm că nu știm. Ne luăm în schimb povara de a fi ce credem că trebuie să fim, ne luăm în serios rolul în care ne-am distribuit singuri de nevoie, cândva, și din care n-am mai știut să ieșim. Ne ducem mai departe misiunea de a izbândi într-o luptă care s-a încheiat demult în istoria noastră dar care încă se poartă în corpul și în mintea noastră. Lupta cu tot ce a trebuit să îndurăm, fie ca abuz fie ca neglijare, de multe ori combinate într-o ruletă rusească în care la fiecare foc mureai câte puțin. Asta e trauma generației noastre, moartea în porții mici, muritul puțin câte puțin.

Altcineva spunea că oricine scrie o face pentru a fi iubit. Când am citit asta în titlu nu am mai deschis interviul. A fost de ajuns, atunci, să simt că parcă nu mai era nimic de spus. La fel m-am oprit pentru mult timp din citit o carte după câteva pagini, când am ajuns la fraza “we teach what we need to learn”. Am închis și atunci repede cartea, am închis și ochii și am continuat acea fraza astfel “and we share what we have to offer”. Scrii pentru a fi iubit. We teach what we need to learn. We share what we have to offer.

Și ce altceva este trauma de identitate dacă nu golul de a nu fi fost (nu te fi simțit) iubit, dorul de a fi iubit și dorința a-ți exprima (oferi) iubirea? De aici fiecare și-a construit povestea sa.

Și începutul fiecărei povești e diferit prin felul în care vorbește despre golul de a nu te fi simțit iubit.

Și mijlocul fiecărei povești e diferit prin felul în care vorbește despre cum se manifestă dorul de a fi iubit.

Și finalul fiecărei povești e încă în lucru. Încă o foaie albă.

The post Început, mijloc și final appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

– Ce să fie rău, mamaie?

– Asta, așa….e rău?

– ….nu e rău, mamaie, o să treacă și asta. Purtați mască, nu mai stați la canapea, la poartă, o vreme. O să fie bine.

Și s-a liniștit. Am auzit parcă un oftat de liniștire. Mi-a spus și la final că se bucură că am sunat-o, că s-a mai liniștit. Satul bunicilor mei intrase de o zi în “scenariul roșu”. Nici nu vreau să îmi închipui câte poate trezi în tine, la 87 de ani, cuvintele “scenariul roșu”.

Adevărul e că…e cam rău. Bine sigur nu e. Ca orice adevăr, slavă domnului că și ăsta are mai multe fețe. Fața “rea” a adevărului este despre frică, frustrare, neputință. Și o furie crescută numai bine cât să le facă față celor de mai devreme. Mergând spre parc cu M., am trecut destul de-aproape pe lângă o doamnă a străzii care striga cu o disperare amenințătoare la cei din jur să strângă mizeria. Din episodul psihotic de care ne-am îndepărtat rapid, M. a reținut fața ei, fața doamnei de pe stradă. Și m-a întrebat de ce avea ochii atât de mari, tati? Așa arată fața rea a adevărului, ca o doamnă cu ochi mari, cam înfricoșătoare, cam amenințătoare, pe care îți cam vine să o ocolești. Și toți o cunoaștem, într-un fel sau altul, pe doamna cu ochi mari. Toți purtăm în privirea noastră o astfel de doamnă, uneori. Îi auzim glasul în interiorul nostru. Fiecare în felul lui. Fie că sună mai mult a frică, mai mult a furie, mai mult a neputință, că privește mai mult în gol, ca și când refuză să focalizeze pe realitate sau pur și simplu că suspină.

Fața “bună” a adevărului este că fiecare doamnă cu ochi mari este o doamnă. Așa s-a întâmplat ca, de fiecare dată când îi vorbeam lui M. despre cineva să îi vorbesc despre doamna aceea sau domnul acela. Despre domnii care lucrează pe mașina de gunoi de exemplu, care au salutat-o pe M. într-o zi, văzând că vorbim despre ei. Au salutat-o și au îndemnat-o să învețe bine, să nu aibă serviciul lor, așa că i-am povestit lui M despre serviciile diferite ale domnilor și doamnelor. Și doamna cu ochi mari este o doamnă de a cărei poveste M a fost interesată pe loc. Și când îi spun că nu știu ceva, așa cum nu știam povestea acelei doamne, M mă roagă să îmi imaginez. Așa că povestea doamnei cu ochi mari este povestea unei doamne care a suferit probabil foarte mult. Care poate a fost părăsită și nedreptățită, care poate nu a avut norocul unor părinți care să o îngrijească așa cum ar fi avut nevoie, care poate nu a avut noroc deloc. O doamnă care acum pur și simplu are nevoie de ajutor, poate de medici care să o ajute cu suferința ei. Povestea asta cred că a ajutat-o pe M ca seara chipul doamnei cu ochi mari să se transforme din motiv de coșmar în motiv de compasiune. Și ce diferență uriașă, de la coșmar la compasiune. Doar prin a ne da timpul de a ne gândi la povestea de viață a unei astfel de doamne.

Fața bună a adevărului este deci cea a compasiunii și a însoțirii, sub ce formă putem, pe care le putem pune în slujba celui de lângă noi. Adevărul de azi (sper că) ne oferă șansa de a exersa, poate mai mult decât de obicei, disponibilitatea de a ajuta. De a asculta, de a înțelege și de a însoți pe celălalt. Și cred că și această față e conturată în tușe din ce în ce mai groase. La fel se întâmplă și cu cealaltă față, a fricii sau furiei. Nu e o competiție, nu e un joc de totul sau nimic, nu se exclud una pe cealaltă. S-ar putea să fie felul firesc de manifestare sincronă a diversității.

Și în fața celor două fețe fiecare dintre noi alege, în definitiv, pe care să își concentreze atenția. Pe care să o hrănească, de care să fie hrănit.

Cu bine!

The post Fața rea și fața bună appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Psihanalizeaz-o p’asta, i-aș spune-acum lui Freud. Eu o să mă ocup de o singură bucățică. De partea normală a visului. De partea aceea în care am ajuns când trebuia să plecăm și asta a părut OK. Toată introducerea de până acum a fost tocmai pentru a vorbi de fapt despre o normalitate pervertită care își face loc în viața noastră cu discreția unei pisici care își știe bine teritoriul. Dându-ți senzația că e doar în trecere, spre ceva mai important, că nu e de băgat în seamă, normalitatea pervertită se instalează confortabil, pe nesimțite.

Normalitatea pervertită e în felul în care ne privim cu suspiciune pe stradă, în felul în care tresărim când o bătrână ne roagă să-i citim prețul de pe etichetă, prea de aproape. Normalitatea pervertită e când faci febră musculară de la mers. Când ai uitat sau când pare că ai uitat.

Ce să uiți?

Ai uitat să mergi, să alergi, să te miști.

Ai uitat să ai timp să vezi un episod din Friends (sau whatever works). Să râzi cu poftă.

Ai uitat să citești din cartea aia nouă, aia veche, nu contează care.

Ai uitat să mai asculți muzica pe care o ascultai la metrou, pe drum.

Ai uitat cum era să cumperi o brânzoaică aburindă pentru bătrâna de la ieșirea de la metrou. Ai uitat de bătrână.

Ai uitat de concertul ăla fain al lui Nick.

Ce să-ți amintești?

Amintește-ți de sănătatea fiecăruia din simțurile tale. De sănătatea din privitul unei bucăți de natură, de a sta pur și simplu cu ochii în plinul unui copac înfrunzit. De sănătatea ascultării muzicii, a vocilor celor dragi, a unei glume bune, a unui banc. De sănătatea atingerii, a gustului și mirosului. Amintește-ți să îți dai timp pentru a observa toate astea. Ca atunci când ajungi să le observi să nu fii nevoit să pleci. OK este să mai stai, să le observi pe îndelete, să îți faci și-acum amintiri noi și normale.

The post Normalitatea pervertită appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Cred că este una din întrebările de care toți ne aducem aminte. Și ne aducem aminte și de răspunsurile pe care le dădeam. Cântăreț, cerșetor, rege, magician, astronaut, preot, croitor, bucătar, pictor, sirenă. Copil fiind, sky is the limit.  Sau așa ar trebui să fie. Pentru că, încet-încet, răspunsurile încep să fie din ce în ce mai puține, nu mai sunt la fel de diversificate, încep să fie orientate mai stabil într-o direcție sau alta. Pentru că, încet-încet, identitatea ta deja configurată lasă tot mai puține variante compatibile cu forma pe care a căpătat-o. Încet-încet, începe o negociere între cine ești și ce o să te faci. O negociere între identitatea ta și rolurile tale.

Este clar că există o diferență semnificativă între cine ești și oricare dintre rolurile sau caracteristicile particulare pe care le ai. Identitatea ta este mai mult decât suma acestora, este mai mult decât un inventar. Identitatea include și energia schimbată între rolurile și caracteristicile tale, include flexibilitatea (sau rigiditatea) reconfigurării lor, include capacitatea adaptării și re-adecvării lor la realitatea din jur. Identitatea se construiește în jurul lui cum sunt mai degrabă decât în jurul lui ce fac. 

Cum vrei să fii când o să fii mare?

Iată o întrebare pe care nu cred că a primit-o vreodată un copil. Și e normal să nu prea ne vină să îi întrebăm așa ceva pentru că nu ar ști ce să ne răspundă. Pentru că ei, copiii, de-abia încep să învețe, dacă au noroc, răspunsul la întrebarea cum ești acum?  Am spus dacă au noroc pentru că a învăța să dea un sens și un nume stărilor pe care le trăiesc este un efort de echipă pe care îl pot face numai alături de un adult (alături de părinți). Cum sunt acum este despre cum mă simt și cum sunt simțit de cei din jurul meu. Sunt în siguranță sau în pericol? Sunt singur sau mă pot baza pe cineva lângă mine? Mă simt trist sau bucuros? Mă simt neputincios sau simt că mă pot baza pe mine? Mă simt susținut sau părăsit? Mă simt rușinat sau mândru de mine? Realitatea este că toți trecem prin stări de tot felul, fie că le putem recunoaște și numi sau nu. Și, în mod natural, ne adaptăm așa cum putem la propria istorie a lui cum sunt. Felul în care ne adaptăm este și el o parte a identității noastre.

Cum vrei să fii acum?

Adulți fiind, în fața acestei întrebări ridicăm de multe ori confuzi din umeri, de parcă am auzit o întrebare într-o limbă necunoscută dar de care, paradoxal, ne e dor. Suntem atât de concentrați pe ce să facem, să ne facem, pe cât și câte să facem încât invitația de a sta să vezi cum ești și cum vrei să fii te dezorientează. Copil sau adult, cum sunt acum este tot despre cum mă simt și cum sunt simțit de cei din jurul meu. Spre deosebire de copil, adultul însă are o istorie întreagă în care poate a trebuit să se descurce singur cu a fi în pericol, a fi singur, a fi neputincios, rușinat, învinovățit, etc. Și felul în care un copil se descurcă singur cu așa ceva este și prin a-și promite că va face tot ce poate pentru a nu se mai simți așa în viitor. E astfel de înțeles ca, pentru un astfel de adult, invitația de a sta să vadă cum este să contravină promisiunii de atunci – nu voi mai trece prin asta din nou, nu mă voi mai apropia de suferința aceea. E important atunci ca acest adult să se poată baza, acum, pe încrederea că de data aceasta nu e singur.

The post Cum vrei să fii? appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Medic: “Ești de acord că morții nu sângerează?”

Pacient: “Sigur că sunt de acord”

Medic: Scoțând un ac îl întreabă “Ești de acord să te înțep să vedem dacă sângerezi?”

Pacient: “Sigur, o să vezi că nu se va întâmpla nimic”

Medic: Îl înțeapă, din deget curge sânge. “Ahaa!”.

Pacientul: Privește sângele cum se scurge, spunând “ei, ce să vezi, se pare totuși că și morții sângerează.”

A doua poveste (care de fapt este un caz real, din istorisirile lui Milton Erickson) este despre un pacient care suferea de schizofrenie și care credea despre el că este Iisus.

Medic: “Am auzit că Iisus e și un bun tâmplar, așa este?”

Pacient: “Da!”

Medic: “Am avea nevoie de ajutorul tău atunci, la atelierul de tâmplărie.”

Dialogul mi l-am imaginat eu astfel încât să redea povestea reală a recuperării (nu vindecării) acestui pacient, a integrării lui într-un context în care să fie mai adecvat. Mai adecvat și mai potrivit pentru el și pentru cei din jurul său.

The post Și morții sângerează! appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Ce mi-am răspuns a fost asta – o rușine copleșitoare, fundamentală cu privire la “cine sunt eu, ce loc are sexualitatea în identitatea mea”. O rușine fundamentală despre propria persoană. Atunci când se manifestă respingând subiectul, mă gândesc că rușinea a fost deja îngropată sub un strat de frică – frica de a nu fi nevoit să mă confrunt cu rușinea mea și cu tot ce a decis deja în numele meu în viața mea. Apoi, când respingerea este în forță, cred că peste frică s-a așezat deja și un strat gros de furie. Furie la adresa a orice care încearcă să îmi contrazică realitatea pe care mi-am construit-o și care m-a ajutat să supraviețuiesc. O furie care mă ține mai mult în rol de agresor.

Imaginează-ți că ai trăit cu rușinea că ești ceea ce ești. Că singura șansă a fost să devii ce ți s-a cerut să fii pentru a supraviețui. Că ai supraviețuit așa 20, 30 de ani. Și că, peste asta, în supraviețuirea ta nu ai avut parte de prea multă educație (cine să îți fi oferit această șansă?). Ani de zile rupt de ce este sănătos pentru tine, desprins de ce te-ar fi putut ajuta, de cine ești. Și imaginează-ți că acum trebuie să recunoști ce este sănătos pentru ceilalți. Nu ceilalți oarecare ci tocmai pentru copii. Adică pentru cei care au vârsta la care tu te-ai despărțit de partea ta sănătoasă pentru a supraviețui. Cum poți recunoaște că e sănătos, fiindu-ți atât de străin?

Poate că părinții mei ar fi respins și ar respinge și astăzi educația sexuală în școli. Mă bucur că nu mai trebuie să ia această decizie și mă bucur că, eliberați de povara deciziei, deci eliberați cumva de frică îi pot întâlni într-un loc în care să poată primi educația pe care le-o transmit eu lor. Părinții copiilor de azi, blocați în furie și frică, nu pot fi ajutați sau împiedicați să devină agresori decât prin exemplul celorlalți. Exemplul încrederii și susținerii sănătății și al respingerii agresiunii.

Cred în revolta și furia sănătoase atunci când ele sunt protectoare în raport cu realitatea obiectivă. Iată un fel de descriere a unei asfel de realități:

Copilul, de partea lui, vede deseori în agresor, în primă fază, o persoană care-i dăruiește iubirea pe care altfel nu o primește. Se bucură de atenția pe care i-o acordă agresorul înainte de abuzul sexual. Copilul acceptă cu plăcere toate amabilitățile agresorului, de care se simte măgulit și care evidențiază cât de important este el pentru agresor. Ce-i unește psihic pe copil și agresor este, de obicei, sentimentul singurătății. (Ruppert, F., Traumă, anxietate și iubire, 2019)

Cred că educația cu privire la realitate, așa cum e, ne protejează copiii. A fi capabili să le intermediem contactul sănătos cu realitatea este un fel de a-i iubi. Așa că să nu șoptim, educația nu se șoptește, educația se transmite cu vitalitate și încredere.

The post Educația nu se șoptește appeared first on Cabinet de Psihoterapie.