Mi-am adus aminte zilele astea de două povești terapeutice în care era vorba despre iluzii, despre rigiditatea în gândire. Se spune că un om avea credința că este mort. Și nimic nu îl putea convinge de contrariu. Într-o zi medicul său mai face o încercare:
Medic: “Ești de acord că morții nu sângerează?”
Pacient: “Sigur că sunt de acord”
Medic: Scoțând un ac îl întreabă “Ești de acord să te înțep să vedem dacă sângerezi?”
Pacient: “Sigur, o să vezi că nu se va întâmpla nimic”
Medic: Îl înțeapă, din deget curge sânge. “Ahaa!”.
Pacientul: Privește sângele cum se scurge, spunând “ei, ce să vezi, se pare totuși că și morții sângerează.”
A doua poveste (care de fapt este un caz real, din istorisirile lui Milton Erickson) este despre un pacient care suferea de schizofrenie și care credea despre el că este Iisus.
Medic: “Am auzit că Iisus e și un bun tâmplar, așa este?”
Pacient: “Da!”
Medic: “Am avea nevoie de ajutorul tău atunci, la atelierul de tâmplărie.”
Dialogul mi l-am imaginat eu astfel încât să redea povestea reală a recuperării (nu vindecării) acestui pacient, a integrării lui într-un context în care să fie mai adecvat. Mai adecvat și mai potrivit pentru el și pentru cei din jurul său.