Rar vorbim despre bucurie. Copiilor noștri le luăm cărți despre furie, tristețe, frici de tot felul, atlase despre lume, atlase despre corp. Nouă ne luăm cărți de self-help, de cum-să-facem-față. Despre bucurie nu se vorbește, bucuria nu este un subiect. Ea se trăiește atunci când îi vine rândul, mai pe repede-nainte sau mai așezat, după posibilități și după obișnuințe. Bucuria nu este problematică așa că nu primește atenția noastră. Atenția noastră e atrasă în găurile negre ale lui sunt trist, mi-e frică, sunt deprimat, sunt furios, sunt neputincios, m-am săturat, mă îndoiesc. De acolo nicio rază de atenție pare că nu poate scăpa pentru a zăbovi, puțin, pe altceva. Pe bucurie. Pe felul meu de a trăi bucuria. Pe felul în care am învățat să mă port cu bucuria, să o primesc, să o întâmpin, să o îngrijesc, să o cresc, să o ascult, să o las să fie.
Avem psihoterapia depresiei, psihoterapia anxietății, psihoterapia stresului, terapia traumei. Cuvântul terapie vine de la a avea grijă de…., a trata, a îngriji. Ori….ce altceva are mai mare nevoie de grija noastră, de atenția noastră, de suportul nostru în depresie, anxietate, stres, traumă decât puterea de a te bucura. Bucuria este cea care are nevoie de îngrijirea noastră atunci când neputința, frica sau tristețea par că ne-au luat prizonieri. Bucuria nu e râs zgomotos. Nu e ambalată în cutiile de cadouri, nu e programată-n calendar într-o vacanță exotică. Toate acestea sunt doar decoruri, sunt contexte în care, sigur, bucuria e binevenită. Bucuria se simte ca forță și blândețe în același timp. Bucuria este vitalitate și recunoștință. Bucuria este în și despre tine înainte de a fi despre oricare din contextele de mai sus. Bucuria este o celebrare a lui a fi care apoi îți atrage încet-încet atenția pe toate detaliile lui acest a fi. Și se încarcă de la fiecare detaliu în parte.
Toți suntem echipați cu hardware-ul necesar trăirii bucuriei. Simțirii vitalității. Felul în care o facem se modelează însă. Relația cu bucuria se învață. N-ar trebui luată for granted. Software-ul care dictează felul nostru de a interacționa cu bucuria e scris devreme și se tot rescrie, se actualizează. Ca o poveste care la început ne este spusă pentru ca apoi noi să preluăm rolul de narator și să o continuăm, în felul nostru.
Vreau să mă bucur este de multe ori un obiectiv nespus. Vrem mai degrabă să scăpăm de emoții (frică, tristețe) decât să trăim una (bucuria). Suntem atât de preocupați să fugim de încât nu ne gândim să mergem spre. Și când se întâmplă să ajungem față în față cu povestea noastră despre bucurie putem ajunge să ne surprindă cum sună.
Mi-e teamă să mă bucur pentru că mă gândesc că dacă mă bucur o să mi se întâmple ceva rău.
Mi-e rușine să mă bucur, nu cred că merit.
M-aș simți vinovat(ă) să mă bucur.
Niciodată nu i-am văzut pe ai mei bucurându-se, nu cred că am știut nici eu vreodată cum să o fac.
În fiecare dintre noi este o parte care știe, poate și își dorește să trăiască bucuria. Este partea sănătoasă. Ea are nevoie de atenția noastră, de îngrijirea noastră. Și în primul rând de recunoașterea noastră, de acceptarea adevărului existenței ei și de o bună primire în centrul preocupării noastre. Avem nevoie să vorbim mai mult despre bucurie și să îi facem loc mai des. Să o trăim.
Cu bine!