- E rău, Mihaie? E rău?
– Ce să fie rău, mamaie?
– Asta, așa….e rău?
– ….nu e rău, mamaie, o să treacă și asta. Purtați mască, nu mai stați la canapea, la poartă, o vreme. O să fie bine.
Și s-a liniștit. Am auzit parcă un oftat de liniștire. Mi-a spus și la final că se bucură că am sunat-o, că s-a mai liniștit. Satul bunicilor mei intrase de o zi în “scenariul roșu”. Nici nu vreau să îmi închipui câte poate trezi în tine, la 87 de ani, cuvintele “scenariul roșu”.
Adevărul e că…e cam rău. Bine sigur nu e. Ca orice adevăr, slavă domnului că și ăsta are mai multe fețe. Fața “rea” a adevărului este despre frică, frustrare, neputință. Și o furie crescută numai bine cât să le facă față celor de mai devreme. Mergând spre parc cu M., am trecut destul de-aproape pe lângă o doamnă a străzii care striga cu o disperare amenințătoare la cei din jur să strângă mizeria. Din episodul psihotic de care ne-am îndepărtat rapid, M. a reținut fața ei, fața doamnei de pe stradă. Și m-a întrebat de ce avea ochii atât de mari, tati? Așa arată fața rea a adevărului, ca o doamnă cu ochi mari, cam înfricoșătoare, cam amenințătoare, pe care îți cam vine să o ocolești. Și toți o cunoaștem, într-un fel sau altul, pe doamna cu ochi mari. Toți purtăm în privirea noastră o astfel de doamnă, uneori. Îi auzim glasul în interiorul nostru. Fiecare în felul lui. Fie că sună mai mult a frică, mai mult a furie, mai mult a neputință, că privește mai mult în gol, ca și când refuză să focalizeze pe realitate sau pur și simplu că suspină.
Fața “bună” a adevărului este că fiecare doamnă cu ochi mari este o doamnă. Așa s-a întâmplat ca, de fiecare dată când îi vorbeam lui M. despre cineva să îi vorbesc despre doamna aceea sau domnul acela. Despre domnii care lucrează pe mașina de gunoi de exemplu, care au salutat-o pe M. într-o zi, văzând că vorbim despre ei. Au salutat-o și au îndemnat-o să învețe bine, să nu aibă serviciul lor, așa că i-am povestit lui M despre serviciile diferite ale domnilor și doamnelor. Și doamna cu ochi mari este o doamnă de a cărei poveste M a fost interesată pe loc. Și când îi spun că nu știu ceva, așa cum nu știam povestea acelei doamne, M mă roagă să îmi imaginez. Așa că povestea doamnei cu ochi mari este povestea unei doamne care a suferit probabil foarte mult. Care poate a fost părăsită și nedreptățită, care poate nu a avut norocul unor părinți care să o îngrijească așa cum ar fi avut nevoie, care poate nu a avut noroc deloc. O doamnă care acum pur și simplu are nevoie de ajutor, poate de medici care să o ajute cu suferința ei. Povestea asta cred că a ajutat-o pe M ca seara chipul doamnei cu ochi mari să se transforme din motiv de coșmar în motiv de compasiune. Și ce diferență uriașă, de la coșmar la compasiune. Doar prin a ne da timpul de a ne gândi la povestea de viață a unei astfel de doamne.
Fața bună a adevărului este deci cea a compasiunii și a însoțirii, sub ce formă putem, pe care le putem pune în slujba celui de lângă noi. Adevărul de azi (sper că) ne oferă șansa de a exersa, poate mai mult decât de obicei, disponibilitatea de a ajuta. De a asculta, de a înțelege și de a însoți pe celălalt. Și cred că și această față e conturată în tușe din ce în ce mai groase. La fel se întâmplă și cu cealaltă față, a fricii sau furiei. Nu e o competiție, nu e un joc de totul sau nimic, nu se exclud una pe cealaltă. S-ar putea să fie felul firesc de manifestare sincronă a diversității.
Și în fața celor două fețe fiecare dintre noi alege, în definitiv, pe care să își concentreze atenția. Pe care să o hrănească, de care să fie hrănit.
Cu bine!