IoPT este o abordare terapeutică a explorării și rezolvării conflictele interne cauzate de traumă. Obiectivul acestei abordări îl reprezintă înțelegerea propriei identități și reconectarea cu sinele autentic. Este un demers de clarificare a răspunsului la întrebarea „Cine sunt eu?” prin lucrul cu scindările psihologice cauzate de experiențele traumatice.

Teoria psihologică a acestei abordări se bazează pe teoria sistemică, teoria atașamentului și teoria psihotraumatologică, avînd în centrul ei conceptul de splitare psihologică. Din această perspectivă sunt avute în vedere 3 tipuri de funcționare psihologică, surprinse prin intermediul conceptului de “părți”: partea sănătoasă,  partea supraviețuitoare, partea traumatizată. Conceptul de “parte” este utilizat pentru a suprinde o fațetă a funcționării psihicului.

• Partea sănătoasă surprinde o funcționare reglatorie, în acord cu realitate exterioară/obiectivă și cu ce interioară/subiectivă, cu funcție de păstrare a echilibrului și de creștere.
• Partea supraviețuitoare surprinde o funcționare centrată mai degrabă pe anumite aspecte ale realității subiective raport cu care are o funcție de menținere a splitării.
• Partea traumatizată surprinde o funcționare în care predomină informații de natură emoțională/senzorială.

Metoda Propoziției de Intenție presupune un proces prin care clientul formulează o intenție clară pentru a explora o problemă specifică legată de identitatea sa.

Pași:

1. Formularea unei Intenții: O declarație clară și concentrată pe sine (ex. „Vreau să înțeleg de ce mă simt deconectat”).
2. Alegerea Reprezentanților: Cuvintele sau expresiile din intenție sunt reprezentate fizic de participanți (în cazul lucrului în grup)
3. Explorarea: Reprezentanții sau simbolurile dezvăluie dinamici și adevăruri emoționale.
4. Integrarea: Înțelegerile obținute sunt internalizate pentru claritate și vindecare.

Mecanism:

Mecanismul esențial pe care se bazează această metodă este cel al rezonanței psihice.

Rezonanța psihică descrie fenomenul de armonizare sau sincronizare reciprocă a stărilor emoționale și psihologice între indivizi.

Perspectivele din care poate fi conceptualizată, analizată rezonanță psihică (și din care pot veni validări știintifice suplimentare prin cercetări de specialitate) includ:

• teoria neuronilor oglindă – cercetările privind neuronii oglindă din neuroștiințe oferă o bază biologică pentru rezonanța psihică. Neuronii oglindă se activează atunci când observăm acțiunile sau emoțiile altora, creând un sentiment de experiență împărtășită. Acest sistem stă la baza empatiei și ajută la „rezonanța” emoțională cu ceilalți.
• contagiunea emoțională – se referă la transmiterea inconștientă a emoțiilor între indivizi într-un grup. Rezonanța psihică apare atunci când starea emoțională a unei persoane influențează pe alta prin indicii nonverbale, limbaj corporal sau tonul vocii.
• teoria traumei și memoria implicită – se consideră că fenomenul de rezonanță psihică are loc datorită sistemelor de memorie implicită care stochează informații despre experiențe traumatice într-un mod nonverbal și care pot fi declanșate prin dinamici relaționale.
• rezonanța limbică – este un concept introdus de Thomas Lewis, Fari Amini și Richard Lannon în cartea lor A General Theory of Love (2000). Acesta descrie fenomenul prin care sistemele limbice ale două persoane—zonele din creier responsabile pentru emoții, conexiune și atașament social—interacționează și se aliniază, influențându-le stările emoționale.

The post Metoda Propoziției Intenției appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

„E mai bine pentru copii să fie adaptați la lumea haină și să nu ne iubească, decât să ne iubească și să fie niște inadaptați.” E mai bine pentru părinți să știe că cele două opțiuni nu sunt singurele (varianta A sau B). Nu numai că nu sunt singurele dar amîndouă sunt două opțiuni care se centrează pe deficit. Un alt fel de a alege răul cel mai mic dintre două rele.

• “E mai bine pentru copii să fie adaptați la lumea haină și să nu ne iubească…”
  • E un loc ineficient din care să stabilim reguli și să ajutăm la respectarea și interiorizarea lor ca fundament al disciplinei.
  • E un loc care asimilează disciplina cu perspectiva lui “să nu ne iubească”. Un loc care ne poate de-responsabiliza cînd vine vorba de CUM să promovez o disciplină adecvată.
  • E, de asemenea un loc care alătură perspectiva adaptării copilului cu cea a lui “să nu ne iubească”, ca și cînd calitatea relației pe care o stabilim cu copilul este un detaliu prea puțin semnificativ în raport cu adaptarea lui, ca și cînd, la o adică, poate fi un fel de balast de aruncat peste bord pentru a ajunge la înălțimea adaptării copilului. Un fel de e spre binele tău, un bine pe care nu poți să îl înțelegi și nici nu am de ce să fac eu, părintele, efortul de a ți-l explica, pe limba ta.
  • Și mai este un loc din care voi promova și susține disciplina cu ochii mereu pe “o lume haină”, o lume rea. Dintr-un asemenea loc tot ceea ce voi promova o voi face mai degrabă cu încrîncenare, mai mult cu furie decît cu fermitate, mai mult cu frică decît cu încredere. O voi face cu sufletul la gură, așa cum suntem atunci cînd mintea noastră e centrată mai mult pe pericol decît pe siguranță.

• “…decît să ne iubească și să fie niște inadaptați”
  • E un loc în care accentul cade pe pentru mine, părintele, important este să fiu iubit de copilul meu. Un alt loc ineficient pentru a disciplina sau, mai general, pentru a îngriji pentru că în acest loc eu, părintele, sunt mai centrat pe nevoia mea de a fi iubit decît pe nevoile și, la fel de important, pe capacitățile copilului meu.
  • E un loc în care e mai important ce pot și ce nu pot să tolerez eu, ca părinte, decît ce poate și ce nu poate copilul meu. Decît ce are nevoie cu adevărat pentru a se dezvolta.
  • E un loc care face asocierea între “să ne iubească” și “să fie niște inadaptați”. Știm cît de tentați suntem să găsim relații de cauzalitate între astfel de asocieri.

În termeni psihologici iubirea este analizată prin intermediul conceptului de atașament – sistemul biologic înnăscut al creierului prin care orice copil caută să se atașeze de persoanele de îngrijire și să păstreze această legătură cu orice preț. Din acest punct de vedere nu există posibilitatea ABSENȚEI unui atașament. Adică, tradus, nu e posibil ca un copil să nu își iubească părintele. 

Felul în care îl va iubi, tipul relației sale de atașament va putea fi însă marcat de încredere sau frică, de respect sau dispreț, de apreciere sau dezgust, de înțelegere sau intoleranță, de bunătate sau răutate, de acceptare sau vinovăție. Cu aceleași filtre va privi copilul și lumea: haină sau primitoare, periculoasă sau susținătoare. Tot din tipul de atașament/iubire copilul își ia reperele și își dezvoltă flexibilitatea sau rigiditate.

Intenția materialului, aşa cum am înțeles-o eu, era aceea de a sublinia necesitatea setării limitelor şi regulilor în educația copiilor, respectiv rolul primar al părinților în acest sens. Această componentă esențială în dezvoltarea copiilor, care ține de limite şi reguli, lipseşte în ceea ce este catalogat drept stil de parentaj permisiv. Și cred că e binevenită fiecare ocazie de a pune în evidență această nevoie esențială a copiilor – de disciplină, de reguli, nevoie pe care părinții au responsibilitatea de a o satisface cu fermitate și rigoare DAR și cu bunătate și blîndețe.

E esențial să subliniem de fiecare dată ambele categorii de ingrediente de care copiii au nevoie din partea părinților. Pentru că părinții au nevoie în permanență de ambele repere pentru a face reglajele potrivite.

Cînd copilul întreabă “de ce trebuie să fac asta?” părintele va răspunde uneori “Uite, de-aia!” sau “Pentru că așa vreau eu!”. Și e firesc să vină și astfel de răspunsuri. E important însă ca părintele să nu se instaleze confortabil în “Uite, de-aia!”, zicîndu-și că o să înțeleagă el cînd o să fie mare. Părintele e responsabil să rămînă preocupat de modul în care, data viitoare, ar putea să ofere un răspuns care să îl ajute mai mult pe copil să internalizeze ceva potrivit. E responsabil să caute modalități prin care poate da un răspuns mai potrivit (și asta poate să includă pur și simplu un ton mai potrivit).

Reglajul permanent pe axa blîndețe-fermitate, înțelegere-rigurozitate necesită efort, e un proces permanent, imperfect. Unul care începe prin a fi greu și devine din ce în ce mai ușor cu cît păstrez stabil contactul cu ambele repere. Așa cum e din ce în ce mai ușor să te dai în leagăn, cîtă vreme leagănul nu stă într-un singur lanț.

Dacă pui limite nu înseamnă că ești un părinte nesuferit.

Așa cum, dacă nu pui limitele adecvate, nu înseamnă că ești un părinte mai iubitor.

The post Leagănul c-un singur lanț appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

• Fie ca lumina
• Fie ca bunul dumnezeu
• Fie ca primăvara

acestea sunt sugestiile google atunci când cauți “fie ca”. Poate și google le asociază tot cu Paștele. În fine, am ajuns să mă gândesc la expresia “fie ca” după ce am citit despre un studiu care analiza eficiența unor intervenții terapeutice în tratamentul sindromului de stres post traumatic. Una din intervenții era, pur și simplu, repetarea unor fraze cu scopul de a stimula sentimente de bunătate față de alții sau față de tine însuți. Așa am ajuns la “fie ca”, expresia de urare blândă, caldă, iubitoare. În studiul respectiv, repetarea acelor fraze a avut același efect precum o intervenție cognitivă de procesare cognitivă focalizată pe traumă (sună lung și complicat).

Poate fi contraintuitiv să vezi potențialul capacității noastre naturale de a manifesta bunătate și compasiune. Poate fi dificil să îți dai voie să te folosești de această capacitate în mod deliberat, să îi dai șansa de a se manifesta pur și simplu. Sub forma ritualică, sub forma, iată, a unor simple fraze, șoptite ție sau altcuiva.

Uneori pe cât de natural se simte să îți orientezi gândurile bune către altcineva, către o persoană dragă, pe atât de bizar și nepotrivit pare să se simtă chiar și ideea de a îndrepta aceleași gânduri către tine. Sau, dacă nu pare bizar, poate să pară uneori inutil, un clișeu, o prostie, păcăleală, neautentic, mincinos.

Voi lăsa mai jos lista mea de “fie ca”, de urări pe care le voi face la persoana a doua.

Fie ca tu să fii în siguranță.

Fie ca tu să fii sănătos.

Fie ca tu să fii fericit.

Fie ca tu să fii protejat.

Fie ca tu să fii iubit.

Fie ca tu să fii susținut.

Fie ca tu să fii bine primit.

Fie ca tu să îți poți dori și pentru tine, cu bunătate și blândețe.

Cu bine!

The post Fie ca… appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

The post Nu e nimic bun în traumatizare appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Am copilărit la țară și am fost obișnuit cu înmormântările uliței, ale satului. Cu tot ritualul care începea în camera din față, în salon, unde mortul era jelit 3 zile. Zi și noapte era vegheat de pe scaunele de jur împrejur. Din cînd în cînd intra cîte-o persoană, saluta pe cei prezenți, se apropia și începea, cumva neanunțat și mereu surprinzător un bocet care părea atent gîndit înainte, pînă la ultimul cuvînt. Și se oprea apoi, uneori la fel de brusc dar întotdeauna cumva firesc. Apoi scosul din casă, pregătirea alaiului, înaintea și în spatele mașinii sau căruței, opririle de la fiecare colț, biserica și apoi cimitirul.

Acum, pe strada din spatele blocului, avea loc un ritual care cumva pentru mine rămăsese departe, la zeci de ani depărtare, în urmă. Înlocuit de alte obiceiuri care cumva au împins celebrarea morții mai la periferie, au scos-o din atenția noastră, au făcut-o mai greu accesibilă. Acum lucrurile se întîmplă mai discret, la capele, departe de casă, separate de locurile unde viața continuă, la fel. Această împingere a morții înafară ne face să controlăm, noi, adulții, cît și ce se vede din cum se trăiesc morțile în societatea noastră. Cît și cum se vorbește despre moarte. Mai ales cît și ce văd, află, cunosc copiii despre cum facem noi cu moartea în viețile noastre.

Pe tot drumul ocolitor am răspuns întrebărilor curioase ale copilului despre moarte, despre ce se întîmpla în spatele nostru, despre ce evitam mergînd pe drumul ocolitor pe care mergeam. De ce a murit, ce se aude, de ce plîng, unde se duc, ce e înmormîntarea, ce e incinerarea.

De ce au început să sune claxoanele?

Poate e un fel de a spune la revedere.

Curiozitatea e firească. E firescul care însoțește sănătatea. Evitarea e parte din firescul care însoțește supraviețuirea. Copiii au dreptul să cunoască ceea ce curiozitatea lor îi împinge să cunoască, în ritmul lor. Au dreptul și nevoie de adevăr în aceeași măsură în care au și dreptul și nevoie de protecție. Inevitabil cunoașterea lor va fi mediată de noi pînă cînd va fi pe cont propriu, auto-susținută.

Una din nevoile copiilor (la care cumva eu sunt foarte atent) este aceea de a fi susținuți. Mi-a rămas foarte vie prima explicație primită în legătură cu această nevoie, explicație însoțită de gestul de a “sus ține”. Adică de a ține sus. Un copil ținut sus vede dincolo de orizontul său. Un copil ținut sus vede din orizonturile pe care i le arată părintele care îl susține, care îl ține sus. Să ne susținem copiii în a vedea ce e de văzut din realitate, așa cum e. Nu cum o deghizăm noi, încercînd și sperînd că este sau că poate fi altfel. Și să avem încredere în curiozitatea lor, în dorința de a cunoaște. Să îi însoțim și să îi susținem atît cît au nevoie.

PS: În urmă cu un an am văzut un interviu cu cel căruia i se mai spune (am aflat mai tîrziu) “îngerul morții”, Stephen Jenkinson. Am ascultat apoi cartea lui, “Die Wise” (“Mori cu înțelepciune” aș traduce-o eu acum), citită tot de el. Acolo am regăsit spuse multe lucruri pe care le-am găsit cu sens pentru mine și, cred eu, pentru noi ca societate. Titlul e inspirat de recurența conceptului de “death phobic society” în această carte.

The post Între firesc și fobie – vorbind copiilor despre moarte appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Motivul principal pentru care furia manifestă este întâmpinată în felul acesta cred că stă în faptul că, de cele mai multe ori, manifestarea furiei provoacă mai degrabă dezechilibre în jur. Este perturbatoare, uneori consistent perturbatoare, agresivă. Manifestarea ei este turbulentă și nu îl privește, de cele mai multe ori, doar pe “posesorul” furiei. Îi implică și pe ceilalți. Această particularitate de manifestare cred că i-a atras acest fel de a fi catalogată aproape fără urmă de îndoială ca “nesănătoasă”.

Cu această reputație proastă, furia mai  cunoaște un tip de nedreptățire. I se neagă uneori dreptul de a exista, dreptul de a se manifesta în contextele în care ar fi de altfel pe deplin îndreptățită să apară. De exemplu în fața abuzului, în fața nedreptății, în fața amenințării. Adică în contexte în care furia este sănătoasă. Pentru că există, fără să fie oximoron, o furie sănătoasă. Acea furie care, manifestându-se, restabilește echilibrul perturbat anterior. Acesta este de altfel designul acestei emoții. Să protejeze atunci când ești amenințat. Să restabilească echilibrul.

Distorsiunile în felul în care ajungem să vedem și să înțelegem amenințarea se propagă în modurile de manifestarea ale furiei. Acestea ajung să fie mai degrabă perturbatoare decât stabilizatoare atunci când nu mai avem claritate cu privire la cum resimțim amenințarea și de unde o resimțim. De cele mai mult ori, atunci când furia este perturbatoarea în raport cu realitatea din jur se întâmplă din cauza unei stări de amenințare din interiorul nostru pe care nu o observăm, nu o înțelegem.

The post Furie nedreptățită appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Mi-am notat în agendă fraza “așteptările sunt resentimente în construcție” (spusă de David Kessler, vorbind despre doliu). Mi-a atras atenția, am notat-o și mi-am creat imediat așteptarea de a-i acorda ceva mai mult timp, de a mă gândi la ea, de a găsi o poză sugestivă peste care să scriu acest citat, așteptându-mă desigur ca și altora să li se pară foarte “potrivite” și cuvintele și combinația cu imaginea.

Și tot gândindu-mă la aceste cuvinte, tot mai departe de contextul în care le-am auzit, începeau să nu mi se mai pară la fel de…”adevărate”. Pentru că asta mă gândesc că îmi atrage atenția, de multe ori, capacitatea unor cuvinte de a descrie o felie cât mai mare de adevăr. Îmi veneau în minte alte cuvinte despre așteptări. Îmi venea în minte de exemplu cum e important ca părinții să aibă așteptări ridicate din partea copiilor (a nu se confunda cu modul în care exprimă așteptările și modul în care se comportă în virtutea acestor așteptări). Și simțeam nevoia să caut forma exactă a unui citat din care îmi rămăsese doar esența. Și anume: “tratează un copil ca și când este deja persoana care este capabil să ajungă” (Haim Ginott). Și o altă frază care vorbea foarte frumos despre cum e important să țintești sus, sus de tot, pentru ca și dacă nu nimerești fix unde ai țintit să nimerești totuși…sus.

Oricum, ideea este că subiectul legat de așteptări a devenit foarte nuanțat, așa cum e firesc să fie. Voiam inițial să împart așteptările în două categorii. Dar, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că ies mai multe categorii:

• așteptările tale de la tine
• așteptările tale de la ceilalți
• așteptările celorlalți de la tine
• ceea ce crezi tu că sunt așteptările celorlalți de la tine

Cum a început totul? Păi…la început a fost…așteptarea celuilalt de la tine. Adică a mamei, a tatălui, a celor care te îngrijeau. Și sub lupa acestei așteptări ai început să îți înveți și să dezvolți felul în care să îți formulezi propriile așteptări de la tine. Dar tot la început a fost, desigur, și așteptarea ta, așa bebeluș cum erai, de a fi îngrijit, iubit, protejat, susținut de cel de lângă tine. Se cheamă nevoi, sunt în dotarea standard a noastră, a tuturor. Și tot în dotarea standard a unui copil vine așteptarea ca nevoile sale să fie satisfăcute. 

Deci se întâmplă multe lucruri pe bază de așteptări încă de devreme. Și felul în care se întâmplă creează schema pe care o vom urma apoi în definirea așteptărilor noastre, de adulți.

Așteptările sunt ca niște ochelari de soare – pot fie să te ajute fie să te încurce, în funcție de cum îi folosești. Ai nevoie de ei dacă pleci într-o croazieră pe mare, vara dar e cam neadecvat să îi porți noapte prin casă. Important e să te folosești de așteptările tale astfel încât să mai degrabă să te ajute, să fie mai degrabă potrivite, să te sprijine să crești și să îți manifești sănătatea, vitalitatea, forța, potențialul. Așteptările colorează felul în care vezi lucrurile în jurul tău – asta e, într-un fel, metafora care a făcut să mi se pară potrivită poza.

Cu bine!

The post Așteptări appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Avem psihoterapia depresiei, psihoterapia anxietății, psihoterapia stresului, terapia traumei. Cuvântul terapie vine de la a avea grijă de…., a trata, a îngriji. Ori….ce altceva are mai mare nevoie de grija noastră, de atenția noastră, de suportul nostru în depresie, anxietate, stres, traumă decât puterea de a te bucura. Bucuria este cea care are nevoie de îngrijirea noastră atunci când neputința, frica sau tristețea par că ne-au luat prizonieri. Bucuria nu e râs zgomotos. Nu e ambalată în cutiile de cadouri, nu e programată-n calendar într-o vacanță exotică. Toate acestea sunt doar decoruri, sunt contexte în care, sigur, bucuria e binevenită. Bucuria se simte ca forță și blândețe în același timp. Bucuria este vitalitate și recunoștință. Bucuria este în și despre tine înainte de a fi despre oricare din contextele de mai sus. Bucuria este o celebrare a lui a fi care apoi îți atrage încet-încet atenția pe toate detaliile lui acest a fi. Și se încarcă de la fiecare detaliu în parte.

Toți suntem echipați cu hardware-ul necesar trăirii bucuriei. Simțirii vitalității. Felul în care o facem se modelează însă. Relația cu bucuria se învață. N-ar trebui luată for granted. Software-ul care dictează felul nostru de a interacționa cu bucuria e scris devreme și se tot rescrie, se actualizează. Ca o poveste care la început ne este spusă pentru ca apoi noi să preluăm rolul de narator și să o continuăm, în felul nostru.

Vreau să mă bucur este de multe ori un obiectiv nespus. Vrem mai degrabă să scăpăm de emoții (frică, tristețe) decât să trăim una (bucuria). Suntem atât de preocupați să fugim de încât nu ne gândim să mergem spre. Și când se întâmplă să ajungem față în față cu povestea noastră despre bucurie putem ajunge să ne surprindă cum sună.

Mi-e teamă să mă bucur pentru că mă gândesc că dacă mă bucur o să mi se întâmple ceva rău.

Mi-e rușine să mă bucur, nu cred că merit.

M-aș simți vinovat(ă) să mă bucur.

Niciodată nu i-am văzut pe ai mei bucurându-se, nu cred că am știut nici eu vreodată cum să o fac.

În fiecare dintre noi este o parte care știe, poate și își dorește să trăiască bucuria. Este partea sănătoasă. Ea are nevoie de atenția noastră, de îngrijirea noastră. Și în primul rând de recunoașterea noastră, de acceptarea adevărului existenței ei și de o bună primire în centrul preocupării noastre. Avem nevoie să vorbim mai mult despre bucurie și să îi facem loc mai des. Să o trăim.

Cu bine!

The post Terapia bucuriei appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Cineva spunea că trauma generației noastre este trauma de identitate. Nu știm cine suntem și nici nu știm că nu știm. Ne luăm în schimb povara de a fi ce credem că trebuie să fim, ne luăm în serios rolul în care ne-am distribuit singuri de nevoie, cândva, și din care n-am mai știut să ieșim. Ne ducem mai departe misiunea de a izbândi într-o luptă care s-a încheiat demult în istoria noastră dar care încă se poartă în corpul și în mintea noastră. Lupta cu tot ce a trebuit să îndurăm, fie ca abuz fie ca neglijare, de multe ori combinate într-o ruletă rusească în care la fiecare foc mureai câte puțin. Asta e trauma generației noastre, moartea în porții mici, muritul puțin câte puțin.

Altcineva spunea că oricine scrie o face pentru a fi iubit. Când am citit asta în titlu nu am mai deschis interviul. A fost de ajuns, atunci, să simt că parcă nu mai era nimic de spus. La fel m-am oprit pentru mult timp din citit o carte după câteva pagini, când am ajuns la fraza “we teach what we need to learn”. Am închis și atunci repede cartea, am închis și ochii și am continuat acea fraza astfel “and we share what we have to offer”. Scrii pentru a fi iubit. We teach what we need to learn. We share what we have to offer.

Și ce altceva este trauma de identitate dacă nu golul de a nu fi fost (nu te fi simțit) iubit, dorul de a fi iubit și dorința a-ți exprima (oferi) iubirea? De aici fiecare și-a construit povestea sa.

Și începutul fiecărei povești e diferit prin felul în care vorbește despre golul de a nu te fi simțit iubit.

Și mijlocul fiecărei povești e diferit prin felul în care vorbește despre cum se manifestă dorul de a fi iubit.

Și finalul fiecărei povești e încă în lucru. Încă o foaie albă.

The post Început, mijloc și final appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

– Ce să fie rău, mamaie?

– Asta, așa….e rău?

– ….nu e rău, mamaie, o să treacă și asta. Purtați mască, nu mai stați la canapea, la poartă, o vreme. O să fie bine.

Și s-a liniștit. Am auzit parcă un oftat de liniștire. Mi-a spus și la final că se bucură că am sunat-o, că s-a mai liniștit. Satul bunicilor mei intrase de o zi în “scenariul roșu”. Nici nu vreau să îmi închipui câte poate trezi în tine, la 87 de ani, cuvintele “scenariul roșu”.

Adevărul e că…e cam rău. Bine sigur nu e. Ca orice adevăr, slavă domnului că și ăsta are mai multe fețe. Fața “rea” a adevărului este despre frică, frustrare, neputință. Și o furie crescută numai bine cât să le facă față celor de mai devreme. Mergând spre parc cu M., am trecut destul de-aproape pe lângă o doamnă a străzii care striga cu o disperare amenințătoare la cei din jur să strângă mizeria. Din episodul psihotic de care ne-am îndepărtat rapid, M. a reținut fața ei, fața doamnei de pe stradă. Și m-a întrebat de ce avea ochii atât de mari, tati? Așa arată fața rea a adevărului, ca o doamnă cu ochi mari, cam înfricoșătoare, cam amenințătoare, pe care îți cam vine să o ocolești. Și toți o cunoaștem, într-un fel sau altul, pe doamna cu ochi mari. Toți purtăm în privirea noastră o astfel de doamnă, uneori. Îi auzim glasul în interiorul nostru. Fiecare în felul lui. Fie că sună mai mult a frică, mai mult a furie, mai mult a neputință, că privește mai mult în gol, ca și când refuză să focalizeze pe realitate sau pur și simplu că suspină.

Fața “bună” a adevărului este că fiecare doamnă cu ochi mari este o doamnă. Așa s-a întâmplat ca, de fiecare dată când îi vorbeam lui M. despre cineva să îi vorbesc despre doamna aceea sau domnul acela. Despre domnii care lucrează pe mașina de gunoi de exemplu, care au salutat-o pe M. într-o zi, văzând că vorbim despre ei. Au salutat-o și au îndemnat-o să învețe bine, să nu aibă serviciul lor, așa că i-am povestit lui M despre serviciile diferite ale domnilor și doamnelor. Și doamna cu ochi mari este o doamnă de a cărei poveste M a fost interesată pe loc. Și când îi spun că nu știu ceva, așa cum nu știam povestea acelei doamne, M mă roagă să îmi imaginez. Așa că povestea doamnei cu ochi mari este povestea unei doamne care a suferit probabil foarte mult. Care poate a fost părăsită și nedreptățită, care poate nu a avut norocul unor părinți care să o îngrijească așa cum ar fi avut nevoie, care poate nu a avut noroc deloc. O doamnă care acum pur și simplu are nevoie de ajutor, poate de medici care să o ajute cu suferința ei. Povestea asta cred că a ajutat-o pe M ca seara chipul doamnei cu ochi mari să se transforme din motiv de coșmar în motiv de compasiune. Și ce diferență uriașă, de la coșmar la compasiune. Doar prin a ne da timpul de a ne gândi la povestea de viață a unei astfel de doamne.

Fața bună a adevărului este deci cea a compasiunii și a însoțirii, sub ce formă putem, pe care le putem pune în slujba celui de lângă noi. Adevărul de azi (sper că) ne oferă șansa de a exersa, poate mai mult decât de obicei, disponibilitatea de a ajuta. De a asculta, de a înțelege și de a însoți pe celălalt. Și cred că și această față e conturată în tușe din ce în ce mai groase. La fel se întâmplă și cu cealaltă față, a fricii sau furiei. Nu e o competiție, nu e un joc de totul sau nimic, nu se exclud una pe cealaltă. S-ar putea să fie felul firesc de manifestare sincronă a diversității.

Și în fața celor două fețe fiecare dintre noi alege, în definitiv, pe care să își concentreze atenția. Pe care să o hrănească, de care să fie hrănit.

Cu bine!

The post Fața rea și fața bună appeared first on Cabinet de Psihoterapie.