Nu știu dacă vreo echipă de cercetători a măsurat cam cât timp din viață ne-o petrecem așteptând. Mie îmi vine să spun că mare parte. Așteptăm ceva, pe cineva, așteptăm să începem, să terminăm, așteptăm să aflăm. Așteptările, de un fel sau altul, sunt mai degrabă o constantă în viața noastră. Chiar acum am așteptările mele de la ce scriu și tu, probabil, niște așteptări de la ce (urmează să) citești (sper).
Mi-am notat în agendă fraza “așteptările sunt resentimente în construcție” (spusă de David Kessler, vorbind despre doliu). Mi-a atras atenția, am notat-o și mi-am creat imediat așteptarea de a-i acorda ceva mai mult timp, de a mă gândi la ea, de a găsi o poză sugestivă peste care să scriu acest citat, așteptându-mă desigur ca și altora să li se pară foarte “potrivite” și cuvintele și combinația cu imaginea.
Și tot gândindu-mă la aceste cuvinte, tot mai departe de contextul în care le-am auzit, începeau să nu mi se mai pară la fel de…”adevărate”. Pentru că asta mă gândesc că îmi atrage atenția, de multe ori, capacitatea unor cuvinte de a descrie o felie cât mai mare de adevăr. Îmi veneau în minte alte cuvinte despre așteptări. Îmi venea în minte de exemplu cum e important ca părinții să aibă așteptări ridicate din partea copiilor (a nu se confunda cu modul în care exprimă așteptările și modul în care se comportă în virtutea acestor așteptări). Și simțeam nevoia să caut forma exactă a unui citat din care îmi rămăsese doar esența. Și anume: “tratează un copil ca și când este deja persoana care este capabil să ajungă” (Haim Ginott). Și o altă frază care vorbea foarte frumos despre cum e important să țintești sus, sus de tot, pentru ca și dacă nu nimerești fix unde ai țintit să nimerești totuși…sus.
Oricum, ideea este că subiectul legat de așteptări a devenit foarte nuanțat, așa cum e firesc să fie. Voiam inițial să împart așteptările în două categorii. Dar, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că ies mai multe categorii:
- așteptările tale de la tine
- așteptările tale de la ceilalți
- așteptările celorlalți de la tine
- ceea ce crezi tu că sunt așteptările celorlalți de la tine
Cum a început totul? Păi…la început a fost…așteptarea celuilalt de la tine. Adică a mamei, a tatălui, a celor care te îngrijeau. Și sub lupa acestei așteptări ai început să îți înveți și să dezvolți felul în care să îți formulezi propriile așteptări de la tine. Dar tot la început a fost, desigur, și așteptarea ta, așa bebeluș cum erai, de a fi îngrijit, iubit, protejat, susținut de cel de lângă tine. Se cheamă nevoi, sunt în dotarea standard a noastră, a tuturor. Și tot în dotarea standard a unui copil vine așteptarea ca nevoile sale să fie satisfăcute.
Deci se întâmplă multe lucruri pe bază de așteptări încă de devreme. Și felul în care se întâmplă creează schema pe care o vom urma apoi în definirea așteptărilor noastre, de adulți.
Așteptările sunt ca niște ochelari de soare – pot fie să te ajute fie să te încurce, în funcție de cum îi folosești. Ai nevoie de ei dacă pleci într-o croazieră pe mare, vara dar e cam neadecvat să îi porți noapte prin casă. Important e să te folosești de așteptările tale astfel încât să mai degrabă să te ajute, să fie mai degrabă potrivite, să te sprijine să crești și să îți manifești sănătatea, vitalitatea, forța, potențialul. Așteptările colorează felul în care vezi lucrurile în jurul tău – asta e, într-un fel, metafora care a făcut să mi se pară potrivită poza.
Cu bine!