IoPT este o abordare terapeutică a explorării și rezolvării conflictele interne cauzate de traumă. Obiectivul acestei abordări îl reprezintă înțelegerea propriei identități și reconectarea cu sinele autentic. Este un demers de clarificare a răspunsului la întrebarea „Cine sunt eu?” prin lucrul cu scindările psihologice cauzate de experiențele traumatice.

Teoria psihologică a acestei abordări se bazează pe teoria sistemică, teoria atașamentului și teoria psihotraumatologică, avînd în centrul ei conceptul de splitare psihologică. Din această perspectivă sunt avute în vedere 3 tipuri de funcționare psihologică, surprinse prin intermediul conceptului de “părți”: partea sănătoasă,  partea supraviețuitoare, partea traumatizată. Conceptul de “parte” este utilizat pentru a suprinde o fațetă a funcționării psihicului.

• Partea sănătoasă surprinde o funcționare reglatorie, în acord cu realitate exterioară/obiectivă și cu ce interioară/subiectivă, cu funcție de păstrare a echilibrului și de creștere.
• Partea supraviețuitoare surprinde o funcționare centrată mai degrabă pe anumite aspecte ale realității subiective raport cu care are o funcție de menținere a splitării.
• Partea traumatizată surprinde o funcționare în care predomină informații de natură emoțională/senzorială.

Metoda Propoziției de Intenție presupune un proces prin care clientul formulează o intenție clară pentru a explora o problemă specifică legată de identitatea sa.

Pași:

1. Formularea unei Intenții: O declarație clară și concentrată pe sine (ex. „Vreau să înțeleg de ce mă simt deconectat”).
2. Alegerea Reprezentanților: Cuvintele sau expresiile din intenție sunt reprezentate fizic de participanți (în cazul lucrului în grup)
3. Explorarea: Reprezentanții sau simbolurile dezvăluie dinamici și adevăruri emoționale.
4. Integrarea: Înțelegerile obținute sunt internalizate pentru claritate și vindecare.

Mecanism:

Mecanismul esențial pe care se bazează această metodă este cel al rezonanței psihice.

Rezonanța psihică descrie fenomenul de armonizare sau sincronizare reciprocă a stărilor emoționale și psihologice între indivizi.

Perspectivele din care poate fi conceptualizată, analizată rezonanță psihică (și din care pot veni validări știintifice suplimentare prin cercetări de specialitate) includ:

• teoria neuronilor oglindă – cercetările privind neuronii oglindă din neuroștiințe oferă o bază biologică pentru rezonanța psihică. Neuronii oglindă se activează atunci când observăm acțiunile sau emoțiile altora, creând un sentiment de experiență împărtășită. Acest sistem stă la baza empatiei și ajută la „rezonanța” emoțională cu ceilalți.
• contagiunea emoțională – se referă la transmiterea inconștientă a emoțiilor între indivizi într-un grup. Rezonanța psihică apare atunci când starea emoțională a unei persoane influențează pe alta prin indicii nonverbale, limbaj corporal sau tonul vocii.
• teoria traumei și memoria implicită – se consideră că fenomenul de rezonanță psihică are loc datorită sistemelor de memorie implicită care stochează informații despre experiențe traumatice într-un mod nonverbal și care pot fi declanșate prin dinamici relaționale.
• rezonanța limbică – este un concept introdus de Thomas Lewis, Fari Amini și Richard Lannon în cartea lor A General Theory of Love (2000). Acesta descrie fenomenul prin care sistemele limbice ale două persoane—zonele din creier responsabile pentru emoții, conexiune și atașament social—interacționează și se aliniază, influențându-le stările emoționale.

The post Metoda Propoziției Intenției appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Eu n-aș zice despre mine că am fost un băiat tocmai tipic. Măcar pentru că animalele mele de companie au fost o oaie și un pui de găină crescut la etajul 11, în apartament. Cumva, un fel de instinct de a fi la locul potrivit sau de a-mi doza prezența și absența numai bine a făcut să trec prin școala generală ferit de bullying-ul feroce care mă înconjura. Un bullying căruia abia mult mai târziu i-am dat un nume, l-am recunoscut. M-am ferit și am fost ferit, de multe ori însă cu prețul unei complicități prin tăcere. Oricum, astea sunt deja explicații prea sofisticate pentru realitatea unui puști. Atunci era poate frica de a nu deveni țintă și un soi de recunoștință că asta nu se întâmpla.

Modele de bărbați

Revenind. Nu am fost eu tipic dar mi-am dat seama că, de fapt, luându-l pe fiecare dintre băieții din jurul meu în parte, despre niciunul nu pot spune că a fost tipic. Dacă încerc să fac asta, să verific despre care dintre ei pot spune că a fost tipic, brusc cuvântul tipic își pierde sensul. Pentru că fiecare era, în felul lui, un personaj. Dar pe toți ne unea ceva. O absență. Ne unea absența absolută a vreunui reper de educație emoțională în viața noastră.

Și dacă asta e prea abstract, ne mai unea ceva. Priveam în jurul nostru și căutam modelele despre ce înseamnă să fii bărbat și găseam ce am putut găsi în începutul anilor post-comunism: un învățător care te bătea dându-te cu capul de tablă, poate chiar un tată care te bătea în moduri și mai crâncene, sau unul care te umilea “doar” din cuvinte, un tată plecat pe termen nedefinit în străinatate sau pur și simplu un tată din gura căruia nu-ți mai amintești dacă ai auzit vreun cuvânt. Absent. Urmau apoi directorii liceelor de domni, plini de impostură, corupție și cinism. Profesori de psihologie (culmea) care, dacă nu erau la polul narcisimului erau în categoria hărțuitorilor sexuali și atâția alți profesori martori și indiferenți. Sau doar pasivi, însă complici și ei, prin tăcere. De frică, neputință, ignoranță. Nici nu mai contează.

Băieții devin bărbați

Așa ne-am făcut noi, băieții, bărbați. Drumul acesta ne-a legat pe toți, drumul pe care am văzut realitatea bărbaților din jurul nostru, la care ne-am adaptat. Pe drumul ăsta ne-am inventat propria noastră educație emoțională. Care a fost în primul rând despre “păzește-ți spatele”. Și fă-o cu o glumă, cu pumnul, cu fuga, minciuna. Depinde ce merge. A doua axiomă era – despre emoții nu se vorbește. Bineînțeles, nu formulată așa, folosind cuvântul emoții. Ci mai degrabă “ai grijă să nu-ți pierzi c…le” (da, coaiele). Și în toată educația asta auto-administrată important era să reușești, să ai succes.

Așa că nu găsești și nu auzi fraze în care să se pronunțe emoții/nevoi emoționale și bărbați, la un loc. Nu se vorbește. În primul rând bărbații nu o fac. Un fel de cultură a tăcerii care exilează o parte semnificativă din nevoile lor. Nevoia de exprimare, universală, nevoia de claritate și nevoia de însoțire – toate valabile și când vine vorba de emoții. Să exprimi emoții, să îți fie clare, să ai un martor, aproape, în acest proces. O prelungire tăcută, discretă, a unei absențe apăsătoare – normalitatea unei educații emoționale. O absență care e compensată cu strategii și comportamente care variază de la epuizarea pe baricadele succesului profesional sau ale altor forme de adicții, mai puțin valorizate social, până la epuizarea în lupta cu stăpânirea furiei, violenței. Alteori, când compensarea a eșuat, toți ani de interzis la emoții se răzbună printr-o copleșitoare criză a lipsei de sens tocmai atunci când totul (carieră, familie) pare că e perfect.

Și-apoi bărbații devin tați

Și-apoi bărbații devin tați. Tați de fete, tați de băieți. Fete și băieți ale căror mame au nevoie de sprijin. Și din nou, încă o șansă ratată de a scrie și fete și băieți ai căror tați au nevoie de sprijin. Se spunea că e nevoie de un sat să crești un copil. Și astăzi în sat au mai rămas doar părinții, când nu sunt plecați la job. Bărbații strâng din dinți, pleacă la birou, fac overtime, se-ntorc, zâmbesc, o iau de la capăt. Trebuie să fie fericiți și tot ce nu se încadrează aici e bine ascuns, trecut sub tăcere. Când devine prea mult – o ceartă crâncenă, o ușa trântită, un strâns din dinți și de la capăt. O întâlnire cu prietenii în care totul să fie light, relaxat, cu bere și glume, de încărcat bateriile. Și de la capăt.

Din nou băieții

Astăzi bărbații își cresc băieții. Astăzi există campanii despre nevoile emoționale (ale femeilor și, probabil și ale bărbaților). Astăzi se scrie despre emoțiile bărbaților. Astăzi bărbații merg la terapie. Fără să fie vreo mișcare, vreun bărbătism sau alt fel de ism, bărbații au început deja de ceva timp să își recupereze din ceea ce le-a lipsit atât de mult și atât de consistent – dreptul de a vorbi despre emoțiile lor. Un drept care nu a fost niciodată suspendat formal, a fost suspendat prin rușine, în feluri subtile, cum încă se mai aude în parcuri ești băiețel, e rușine să plângi. 

Mă gândesc la o campania de vizibilitate a nevoilor emoționale ale proaspeților tați. Ale bărbaților, în general. Și îmi imaginez și glumele, ironiile, meme-urile dar și oftatul, privitul în gol, de o secundă. Aud speranțele proaspeților tați, de băieți, pentru o lume care nu va mai suferi de absența feroce a educației emoționale în viața viitorilor bărbați.

The post Bărbați, tați și emoții appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Fricile “mari”

Contactul cu realitatea poate ajunge să fie atât de rupt încât frica ajunge să fie folosită pe post de metodă educativă sau să fie chiar o caracteristică a educației – “e bine să știe de frica cuiva”, “nu știe de frică, de-aia e așa obraznic”. Când un copil crește sub amenințarea fricii realitatea lui este decupată astfel încât să facă loc fricii. Realitatea lui e mai mică, falsificată. Contactul lui cu adevărul este rupt.

Nu știu dacă sună prea abstract, dar descrierea asta a plecat de la cazul unei fetițe abuzate de tatăl ei, de o frază în care spunea “sunt cea mai rea fetiță din hotel”,  încercând să scape din abuz. “Sunt cea mai rea fetiță din hotel” – iată realitatea secată de adevăr și umplută de teroare, realitatea în care este forțat să crească un copil, la care este forțat să se adapteze.

Fricile “mici”

Eram în parc, fetița mea tocmai voia să stea desculță când a auzit-o pe mama unui băiat amenințându-l că dacă el se descalță “va lua virusul”. Și nu a mai vrut nici ea. Voia și nu voia. Îi era frică. Întâmplarea a făcut să fi auzit și eu amenințarea, să fi fost atent. Și am putut vorbi cu ea despre asta. S-a bucurat apoi din plin de mersul în picioarele goale pe iarbă.

Îi spun fetiței mele adesea: când un adult (chiar și eu) îți cere ceva într-un fel care te sperie (care face să vină emoția frică), e posibil să îți fi spus o minciună sau pur și simplu ceva exagerat. Și îi explic de ce ar putea face adulții asta – pentru că sunt ei foarte speriați, pentru că le e lor foarte greu și au nevoie să fie ascultați, pentru că vor să îi controleze, etc. Cred că (și) un copil are nevoie de adevăr, nu de frică. Cred că limitele pot fi puse fără folosirea fricii. M-a întrebat fetița ce înseamnă “confuz”. Și am vorbit despre confuzie. Și îmi dau seama și o văd cum devine confuză atunci când cineva îi cere ceva într-un fel care o sperie, își aduce aminte de discuția noastră și încearcă să găsească un sens la ce se întâmplă. Și, încet-încet, își dă și ea seama că este confuză, recunoaște starea, vorbește despre ea și vorbim împreună despre ce se întâmplă și ce simte. Facem lucrurile clare. Și claritatea îi dă încredere.

The post Frică și Adevăr appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Cercul împărțit în trei

Acesta e punctul în care fac brusc legătura cu psihologia traumei. Pentru că efectul traumei este fragmentarea psihicului în 3 actori: partea traumatizată, partea supraviețuitoare și partea sănătoasă (da, tot timpul rămâne o parte sănătoasă). Ca un cerc care se rupe în trei. În partea traumatizată rămâne durerea experienței traumatice. Părțile supraviețuitoare se “construiesc” cu obiectivul de a ține la distanță părțile traumatizate. Misiunea părților supraviețuitoare este ca, sub nicio formă, părțile traumatizate să nu mai fie văzute, simțite, recunoscute. Să li se piardă urma. O iluzie, dar pe cât de puternică iluzia pe atât de puternice și ingenioase părțile supraviețuitoare. Și partea sănătoasă rămâne să își joace în continuare rolul, atât cât mai are loc pe scenă, în funcție de cât de mult e nevoie să se manifeste părțile supraviețuitoare în lupta lor cu durerea.

Amenințarea, din exterior în interior

Să revin la film. Timp de mai bine de o oră sunt puse în scenă, rând pe rând, strategii de supraviețuire pe care, dacă le scoți din contextul filmului, le poți cu ușurință încadra în scene din viața de zi cu zi, cu mici adaptări (mi-a fost ușor să îmi recunosc câteva). Într-un context în care este vorba în mod real despre supraviețuire sunt exemplificate strategii cu care poți cu ușurință rezona în contexte în care nu este vorba despre supraviețuire. În care este vorba despre viața de zi cu zi. Adică, într-un fel, procesul prin care trece psihicul. Apare momentul traumatic, în care avem nevoie de mecanismele de supraviețuire, supraviețuim și apoi continuăm să ne folosim de acele mecanisme mai departe. Nu pentru a supraviețui ci pentru a rămâne departe de durerea de atunci. Pentru părțile supraviețuitoare oricum nu mai este nicio diferență.

Prezentul care trezește trecuturi

Anul nu mai e demult la început, 2020 s-a derulat deja mai bine de jumătate și a făcut-o într-un fel care nu ne-a lăsat pe niciunul dintre noi indiferenți. Ceea ce a făcut, mai concret sau mai metaforic, a fost să îi facă pe mulți dintre noi să trăiască precum într-un film în care s-au împărțit doar roluri de victime și supraviețuitori. În viața psihică, în modelul celor 3 părți, de fiecare dată când un semn din exterior sau din interior (în cazul lui 2020 au fost din belșug semne din exterior) amintește de existența părților traumatizate, imediat părțile supraviețuitoare încearcă să compenseze făcând mai mult din ceea ce știu ele să facă.

Cum semnele din exterior au fost în atât de mare măsură despre pericol, amenințare, durere, moarte, singurătate, neputință, izolare – a fost inevitabil ca părțile traumatizate să fie foarte susceptibile de a se activa. Adică de a-și face simțită prezența, în încercarea lor (legitimă) de a fi văzute, recunoscute, de a avea martori, de a li se spune povestea. Toate aceste semne sunt, mai mult sau mai puțin, prezente în trăirea traumatică. Toate aceste semne re-trezesc trăirea traumatică.

Într-un astfel de context era firesc să iasă în prim plan supraviețuitorii. Adică cei care odată ne-au protejat să facem față realității în care ne aflam. Și acum au rămas să ne protejeze de realitatea care se află în interiorul nostru, considerând-o la fel de amenințătoare. Agresivitate sau izolare, negare sau catastrofizare, de la o extremă la alta mecanismele de supraviețuire au turat motoarele. Semnele acestei intensificări se pot vedea și în felul în care părțile sănătoase au avut din ce în ce mai puțin spațiu să se manifeste. Părțile sănătoase care se manifestă prin încrederea în forțele proprii, încrederea și grija față de propriul corp, dorința de adevăr, capacitatea de reglare, calmare, respectul față de celălalt, capacitatea de a avea încredere în celălalt, capacitatea de a distinge realitatea din interior de cea din exterior.

Concluzia lungă

De unde am plecat de fapt? Urmăream o prelegere despre efectele psihologice ale pandemiei în care, cu multă claritate și coerență, răspunsul societății (nivel macro) la pandemie era descris mai degrabă dintr-un registru traumatic decât protectiv. Adică face mai mult rău decât bine. Și pe măsură ce îl urmăream simțeam nevoia unei descrieri a unui răspuns protectiv tot la nivelul societății (macro). Și mi-am dat seama că această căutare era doar un alt mecanism de supraviețuire – iluzia că din direcția societății trebuie să vină un răspuns protectiv. Așteptarea ca cineva, de sus, să dea o lege să fie din nou cum era (iluzie centrală în trăirea traumatică – să fiu ca înainte).

Așa că, fără să o mai lungesc :), am plecat de la imaginea supraviețuirii cu dorința de a vorbi despre sănătate. Și dacă încrederea mea într-o societatea sănătoasă (care să funcționeze sănătos) pare să fie acum mai degrabă greu de găsit, pe ceea ce îmi e la îndemână să mă bazez este încrederea mea într-o persoană sănătoasă, în părțile sănătoase ale fiecăruia dintre noi. Încrederea mea în acea parte sănătoasă din fiecare dintre noi, care își dorește să cunoască adevărul – despre el și despre lume, care își dorește să crească, să se dezvolte, să se îngrijească de el însuși. Partea sănătoasă care are curajul de a-și privi cu compasiune colegii de cerc – părțile supraviețuitoare și rănite – dându-le unora șansa să se despovăreze de misiunea de salvare iar altora șansa de a avea un martor al durerii lor. De la dorința de a exprima această încredere am pornit, încrederea în sănătatea din fiecare.

Cu bine!

The post Cercul – sănătate, traumă, supraviețuire appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Relația pe care o ai acum cu viitorul tău este cea care modelează felul în care cobori dimineața din pat. Dacă acum, în prezent, îți este imposibil să mai ai în minte o imagine a viitorului tău, sau dacă, având această imagine ea este una a durerii și neputinței, ți-e greu să mai cobori din pat. Așa arată o față a depresiei. Dacă imaginea viitorului arată înfricoșător, e plină de amenințări, poate vei coborî dar nu vei face prea mulți pași. Așa arată o față a anxietății. Și de multe ori aceste două versiuni se amestecă, se suprapun, trec, rând pe rând în prim plan, spunând povestea renunțării și a neputinței.

Când povestea renunțării și neputinței rulează cu volumul la maxim poate părea că doar povestea aceasta ne-a mai rămas, că nu mai avem nimic altceva cu care să o înlocuim. Și pentru că pare așa nu ne mai ridicăm din pat. Atunci, în acest punct, cel mai important pentru o astfel de persoană devine să reușească să dea o șansă ideii că cealaltă poveste, a speranței și încrederii, nu a părăsit-o. În terapie asta se traduce în a avea încredere că partea sănătoasă continuă să existe, oricât de dificil ar părea să o recunoaștem, să o auzim.

Și slavă domnului că nu ne putem cunoaște viitorul pentru că în această “necunoaștere” stă posibilitatea întâlnirii cu partea sănătoasă. Partea sănătoasă este cea care speră în rezolvarea pozitivă a problemelor, pentru ea este important ca viitorul să fie deschis. Partea sănătoasă își dorește să cunoască adevărul, dorință care nu ar mai avea sens dacă am cunoaște deja viitorul. Partea sănătoasă are capacitatea de a avea încredere în alții și de a construi relații afective – ce rost ar mai avea într-un viitor deja închis?

O viață cu sens este o viață cu proiecte, spunea cineva odată. Proiectul ieșirii din povestea neputinței și a renunțării înseamnă proiectul re-întâlnirii cu partea sănătoasă. Este un proiect cu pași mici, atât de mici încât un pas e în viitor și altul în prezent. Este proiectul ridicării din pat, al micilor lucruri și întâlniri care să hrănească partea sănătoasă, care să dea ușor volumul mai tare poveștii despre încredere și speranță. Uneori e nevoie de proiectul zilei de azi pentru a câștiga energia următorului proiect. Și fiecare proiect e posibil datorită norocului de a nu ne ști viitorul, norocului de a putea decide

The post Fața și reversul appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Cred că este una din întrebările de care toți ne aducem aminte. Și ne aducem aminte și de răspunsurile pe care le dădeam. Cântăreț, cerșetor, rege, magician, astronaut, preot, croitor, bucătar, pictor, sirenă. Copil fiind, sky is the limit.  Sau așa ar trebui să fie. Pentru că, încet-încet, răspunsurile încep să fie din ce în ce mai puține, nu mai sunt la fel de diversificate, încep să fie orientate mai stabil într-o direcție sau alta. Pentru că, încet-încet, identitatea ta deja configurată lasă tot mai puține variante compatibile cu forma pe care a căpătat-o. Încet-încet, începe o negociere între cine ești și ce o să te faci. O negociere între identitatea ta și rolurile tale.

Este clar că există o diferență semnificativă între cine ești și oricare dintre rolurile sau caracteristicile particulare pe care le ai. Identitatea ta este mai mult decât suma acestora, este mai mult decât un inventar. Identitatea include și energia schimbată între rolurile și caracteristicile tale, include flexibilitatea (sau rigiditatea) reconfigurării lor, include capacitatea adaptării și re-adecvării lor la realitatea din jur. Identitatea se construiește în jurul lui cum sunt mai degrabă decât în jurul lui ce fac. 

Cum vrei să fii când o să fii mare?

Iată o întrebare pe care nu cred că a primit-o vreodată un copil. Și e normal să nu prea ne vină să îi întrebăm așa ceva pentru că nu ar ști ce să ne răspundă. Pentru că ei, copiii, de-abia încep să învețe, dacă au noroc, răspunsul la întrebarea cum ești acum?  Am spus dacă au noroc pentru că a învăța să dea un sens și un nume stărilor pe care le trăiesc este un efort de echipă pe care îl pot face numai alături de un adult (alături de părinți). Cum sunt acum este despre cum mă simt și cum sunt simțit de cei din jurul meu. Sunt în siguranță sau în pericol? Sunt singur sau mă pot baza pe cineva lângă mine? Mă simt trist sau bucuros? Mă simt neputincios sau simt că mă pot baza pe mine? Mă simt susținut sau părăsit? Mă simt rușinat sau mândru de mine? Realitatea este că toți trecem prin stări de tot felul, fie că le putem recunoaște și numi sau nu. Și, în mod natural, ne adaptăm așa cum putem la propria istorie a lui cum sunt. Felul în care ne adaptăm este și el o parte a identității noastre.

Cum vrei să fii acum?

Adulți fiind, în fața acestei întrebări ridicăm de multe ori confuzi din umeri, de parcă am auzit o întrebare într-o limbă necunoscută dar de care, paradoxal, ne e dor. Suntem atât de concentrați pe ce să facem, să ne facem, pe cât și câte să facem încât invitația de a sta să vezi cum ești și cum vrei să fii te dezorientează. Copil sau adult, cum sunt acum este tot despre cum mă simt și cum sunt simțit de cei din jurul meu. Spre deosebire de copil, adultul însă are o istorie întreagă în care poate a trebuit să se descurce singur cu a fi în pericol, a fi singur, a fi neputincios, rușinat, învinovățit, etc. Și felul în care un copil se descurcă singur cu așa ceva este și prin a-și promite că va face tot ce poate pentru a nu se mai simți așa în viitor. E astfel de înțeles ca, pentru un astfel de adult, invitația de a sta să vadă cum este să contravină promisiunii de atunci – nu voi mai trece prin asta din nou, nu mă voi mai apropia de suferința aceea. E important atunci ca acest adult să se poată baza, acum, pe încrederea că de data aceasta nu e singur.

The post Cum vrei să fii? appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Stăm câteva minute pe bancă, minute în care mă roagă să îi derulez de mai multe ori “filmul” celor întâmplate. Cum, de ce, cum, de ce? “Băiatul mai mare făcea întrecere cu alt băiat, avea o viteză mare, se uita în spate, nu te-a văzut, nu a mai avut apoi timp să te ocolească. Tu te-ai răsturnat cu bicicleta, te-ai zgâriat un pic la mână în timp ce te-ai protejat în cădere, te-ai speriat probabil destul de tare. Uneori se mai întâmplă accidente, băiatul și-a cerut scuze, probabil și el s-a speriat puțin. Poate și-a dat seama că a greșit atunci când a mers atât de tare cu bicicleta fără să fie atent la drum, poate va fi mai atent pe viitor.” 

Când termin eu de povestit, a nu știu câta oară, ea mă completează: “și eu am greșit, este și vina mea”. Atunci, pe loc, am răspuns instinctiv: “nu ai făcut nimic greșit, nu ești vinovată de nimic. A fost un accident produs de neatenția și graba băiatului mai mare, tu nu ai făcut nimic greșit”. Ne-am continuat apoi plimbare cu bicicletele. Ea – temătoare când vedea o altă bicicleta, ca nu cumva să o lovească. Eu – hotărât să o ajut să găsească locul fricii ei în accidentul trecut, încheiat. La câteva zile distanță, într-o altă plimbare, observându-i tresărirea și ezitarea când vedea o altă bicicletă apropiindu-se, ne oprim pe o bancă și îi povestesc despre frica de atunci, din accident, și despre cum e posibil să ne viziteze o frică veche. Când o recunoaștem, când vedem că este frica din accidentul din trecut, peste care am trecut cu bine, ea se îndepărtează încet-încet, noi ne simțim mai bine și putem vedea că acum suntem în siguranță, ne putem bucura de plimbare.

Întrebările repetate ale copiilor despre ce li s-a întâmplat vin din nevoia de a integra pe deplin evenimentul în memoria lor. Și chiar și atunci când ei nu întreabă, a le povesti noi este o manieră prin care îi ajutăm să își integreze evenimentul. Integrarea înseamnă ca, la nivelul creierului lor, evenimentul și stările pe care le-au trăit în eveniment să capete coerență, detaliile factuale și emoționale să fie păstrate în memorie într-un mod adaptativ – un eveniment trecut, în care s-a întâmplat asta și asta, în care am trăit asta și asta, care s-a încheiat și din care am ieșit cu bine. 

Este important pentru un copil să primească povestea reală despre ce s-a întâmplat, să primească o versiune plauzibilă despre ceea ce e posibil să fi simțit pe care să o poată verifica în ei înșiși. Nu protejăm un copil alegând să nu mai vorbim despre ce s-a întâmplat, pentru a nu-i mai aduce aminte. Pentru că își va aduce aminte dar sunt șanse mai mari ca felul în care își amintește să fie unul care să îi provoace neplăceri. Nu protejăm un copil alegând să minimizăm sau să negăm ceea ce i s-a întâmplat (“hai că nu te-ai lovit”, “hai că nu e mare lucru, ridică-te”). El știe dacă s-a lovit sau nu, știe dacă ce a trăit a fost mare lucru sau nu. Știe și ne arată acest lucru și ceea ce are nevoie este să vadă că și noi vedem ce ne arată.

Când un copil nu este ajutat să integreze ceea ce i s-a întâmplat, un fel prin care face față “dezordinii” rămase este prin asumarea vinovăției pentru ce i s-a întâmplat. Asta e valabil în anumite contexte și pentru adulți. După un accident, de exemplu, e posibil să apară gânduri de genul “dacă aș fi luat-o pe alt drum, dacă aș fi frânat mai devreme, dacă, dacă”. Nevoia noastră de un plus de control după un context marcat de lipsa controlului ne face vinovați.

Acest lucru se vede mult mai clar în care un copil este neglijat sau abuzat. Unul din modurile în care va face față un astfel de copil va fi dat de sentimentul că el este vinovat pentru ce i se întâmplă. Fie sub forma “merit să fiu pedepsit pentru că sunt rău”, fie “nu merit să primesc iubire pentru că nu sunt suficient de bun/ascultător”.  În aceste cazuri, vinovăția pe care și-o asumă (nu neapărat conștient) reprezintă singurul mod pe care îl mai au la dispoziție pentru a face față. Dacă ei sunt vinovați înseamnă că păstrează măcar sentimentul unui fel de control, asupra lor înșiși, sentiment care e singurul care îi mai ajută în acel context.

Copii sau adulți, toți avem nevoie de claritate cu privire la ce ni se întâmplă și ni s-a întâmplat. Claritatea presupune a ști și a trăi trecutul ca încheiat. Claritatea presupune a putea recunoaște ce se întâmplă sau ce s-a întâmplat așa cum este. Și asta se întâmplă când ne este mai degrabă ușor să trecem de la un discurs despre vinovăție (realitatea subiectivă) la unul despre responsabilitate (realitatea obiectivă).

The post S-a încheiat, nu e vina ta! appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

– Ce înseamnă a îmblânzi? (o întreabă micul prinț pe vulpe)

– E ceva uitat de multă vreme, zise vulpea. Asta înseamnă “a crea legături”.

Este un film (și) despre legături, despre legături de familie și, mai ales, despre legătura încrederii între membrii familiei, despre legătura încrederii în sine și în ceilalți.

Încrederea este un fel de partener cu care facem echipă în mai tot ce facem. Aș zice că viața noastră este un fel de sport de echipă. Evoluția noastră în acest sport este dependentă (și) de relația dintre cei doi membri ai echipei: eu și încrederea mea. Încrederea în mine, încrederea în oameni, încrederea că pot. Îmblânzirea încrederii, adică fundația relației mele cu încrederea, nu este, la început, în sarcina mea. Relația este construită, de la naștere, de cei care mă îngrijesc, de părinții mei. De la ei învăț dacă mă pot baza pe ceilalți, de la ei învăț dacă și cum mă pot baza pe mine. În relația de atașament se construiește practic relația mea cu încrederea – în mine și în lume.

Apoi, ajunși adulți, ne revine nouă responsabilitatea îngrijirii acestei relații. De multe ori, în cabinet, problemele abordate în psihoterapie pleacă de la formulări precum: nu am încredere în mine, nu am destulă încredere pentru a rămâne în relații, nu am încredere că pot fi bine. Adică dificultatea din prezent stă în îmblânzirea încrederii, după ani buni în care relația mea cu încrederea a fost sabotată. Și apare întrebarea cum pot să ajung să am încredere? Altfel spus, cum pot eu să fac echipă cu încrederea – în mine și în lume?

Convingerea mea este că, indiferent de contextul în care s-a dezvoltat relația mea cu încrederea, în fiecare dintre noi rămâne nealterată capacitatea de a ne re-conecta, little by little, cu stări în care să simțim că putem avea încredere. În primul rând în calitățile noastre care, indiferent ce ni se întâmplă, nu ne părăsesc niciodată, chiar dacă uneori pare că sunt prea îndepărtate: curiozitate, compasiune, creativitate, curaj. Această reîmblânzire este mult ușurată în contextul unei relații în care să simți că este sigur să re-începi să ai încredere. O relație în care să simți că ești susținut să descoperi cum să te bucuri de încrederea ta, little by little, în care să repari și să re-apari așa cum ești, cum meriți – întreg. O relație în care, poate mai presus de orice, să primești încredere. 

Filmul se încheie cu un moment de bucurie intensă care celebra apariția apei pentru a uda un teren arid din care acum urma să crească hrana. O bucurie la fel cu cea pe care o simți curgând în tine încredere, pentru un alt fel de creștere.

The post Încrederea îmblânzită appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Nu există vindecare. Aceasta e o frază care mi-a rămas dintr-un curs de psihologie clinică. L-a început mi-a trezit instinctul de a contra-argumenta. Cum să nu existe vindecare? Când atât de mulți o caută, când atât de mulți o folosesc ca argument, ca strategie de marketing, ca încurajare….cum să nu existe? Au trecut anii și am ajuns acum să cred că nu, nu există vindecare cât timp vindecarea e înțeleasă așa: vreau să fiu ca înainte. Înainte de boală, înainte de durere, înainte de suferință, înainte de pierdere. Dorința de a fi ca înainte este iluzia pe care ne-o hrănim și căreia i-am dat un nume – vindecarea. Și iluzia e cu atât mai puternică dacă boala înseamnă sau se suprapune cu trecutul meu. 

Uneori, pentru a mai putea să joci cartea vindecării e nevoie să declari că trecutul e mort. Un alt fel de a băga capul în nisip. Ca un fel de a-ți alege prioritățile, spui că acum vindecarea are parte de toate resursele tale, de toată energia ta, așa că nu mai are niciun sens să te ocupi de trecut. Iluzia că o poți lua de la capăt, că te poți reseta. Iluzia că, dacă începi să îți fii prieten acum sigur nu mai contează trecutul. Așa cum cred că bătrânul din spatele meu probabil nu mai avea ne investit niciun strop de energie pentru a se mai ocupa de realitatea, prea grea, a prezentului.

Așa începe încercarea și tentația de a pune în scenă vindecarea de trecutul mort. Așa continuă psihicul nostru să se rupă mai adânc de părțile din noi care ne aduc în prezent durerea. Ca și când s-ar putea rupe definitiv, total, ca și când ar putea să o ia de la capăt fără să mai stea la aceeași masă cu cei ce am fost mai demult.

Și care e alternativa? Ce există dacă nu există vindecare? Ce pui în loc și cum?

Alternativa la vindecarea potențială este sănătatea de acum. Alternativa la o vindecare potențială, așteptată, dorită, virtuală, este o sănătate prezentă, concretă, existentă. Ea este deja în noi. Uneori ca o sămânță, cu o prezență discretă, alteori mai ușor de văzut, mai ușor de recunoscut. Dar mereu, mereu există. Fie că înseamnă capacitatea de a recunoaște realitatea (sau o bucată din ea), fie că înseamnă curiozitatea de a cunoaște realitatea. Fie că înseamnă capacitatea de a manifesta compasiune pentru un altul (și ce noroc dacă o putem manifesta și față de noi), fie curajul de a accepta că ai greșit și de a repara greșeală. Sănătatea e acolo unde simțim că dorim să trăim, să creștem, să ne dezvoltăm. Și atunci când pare că astea nu sunt valabile sigur există niște excepții, fante înguste prin care sănătatea totuși se lasă văzută. Aici este alternativa.

Sunt zile dificile pentru mulți. Și vor continua. Le putem întâmpina în multe feluri. Un fel ar fi cel prin care să spunem că nu există pericol. Un fel de prezentul e mort. Alt fel de a le întâmpina ar fi cu încrederea în capacitatea psihicului nostru de a se adapta în favoarea noastră. Deci și de a recunoaște realitatea mai degrabă așa cum este. De a se proteja, de a fi responsabil pentru a putea trăi, pentru a putea crește. O vom face fiecare în felul nostru.

The post Vindecarea de trecutul mort appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Este și asta un fel de istorie a unei adicții fericite. Gabor Maté descrie adicția ca un comportament repetat, care îți oferă plăcere, de la care nu te poți abține și care are consecințe negative. După definiția asta, goana mea după cărți nu se încadrează la adicții (la prima vedere cel puțin) pentru că îi lipsesc consecințele negative. De-aceea o numesc adicție fericită. Dacă în loc de carte pun băutura, drogurile, țigările, jocurile de noroc, pornografia – definiția e completă.

Tot Gabor Maté recadrează adicția repetând iar și iar că întrebarea nu este de ce adicția ci…de ce durerea?. Adicția face întotdeauna ca o durere să devină suportabilă. Adicția îți oferă întotdeauna experiența împlinirii unei nevoi profund umane – să nu te doară, să nu simți teroare, să simți că ești valoros, să contezi, să te simți liber, să simți că  aparții. Gândește-te la tine și la fiecare din nevoile acestea. Gândește-te ce ai face dacă acum ar fi rănită. Dacă te-ar durea, dacă ai fi terorizat, dacă te-ai simți fără nicio valoare, dacă te-ai simți complet singur. Gândește-te cât de greu s-ar simți, apoi la ce ai face.

Apoi gândește-te cum ar fi să se simtă la fel un copil în uter, la 1 an, la 2 ani, la 3 ani. Să nu poată face nimic, apoi să nu își poată aminti în cuvinte. Să își amintească experiența asta doar în corp. Să ajungă adult și să nu înțeleagă de ce, să nu poată da un sens unei stări de care vrea să scape. Și apoi imaginează-ți adultul găsind scăparea, pentru câteva momente, în alcool, droguri, etc. Ce cursă nebună începe. De aceea durerea, de acolo durerea. Adicția face repaosul suportabil. Fără ea este prea greu să stai. Să stai cu tine, să stai în relație, să stai cu suferința. Face prea mult-ul să nu se reverse.

Impulsul de a-l judeca pe dependent vine este, în oglindă, impulsul de a ne judeca propria adicție. Pe noi înșine, cumva. Uneori, o mamă care își lasă copilul de 1 an ore întregi în fața televizorului mă revoltă. Și mă revoltă atunci când atenția mea este mai degrabă luată de suferința acelui copil. Când reușesc să îmi aduc atenția asupra suferinței sau pur și simplu asupra neputinței mamei, să văd prea mult-ul ei, revolta mi se schimbă în dorința de a face ceva. Cred că întâlnirea pe terenul acelor nevoi profund umane ne ține la adăpost de judecată și ne dă șansa de a întinde o mână de ajutor dar și de a-l primi.

The post Adicții și dureri appeared first on Cabinet de Psihoterapie.