Biblioteca de acasă avea cam 15-20 de cărți, jumătate de raft. Restul – bibelouri. Cei trei mușchetari, Colț alb, Dama cu camelii, Biblia pentru copii. Biblioteca vecinei (ce noroc!) a fost următorul pas, în altă lume. Metafizica sexului, Luni de fiere, Frumoasa fără corp, Trupul știe mai mult. Apoi zeci de ore în biblioteca județeană, luând rafturile la rând. Apoi obsesia de a-mi face propria biblioteca, biblioteci, librării și anticariate în care intram și intru pentru încă o doză, încă un exemplar.
Este și asta un fel de istorie a unei adicții fericite. Gabor Maté descrie adicția ca un comportament repetat, care îți oferă plăcere, de la care nu te poți abține și care are consecințe negative. După definiția asta, goana mea după cărți nu se încadrează la adicții (la prima vedere cel puțin) pentru că îi lipsesc consecințele negative. De-aceea o numesc adicție fericită. Dacă în loc de carte pun băutura, drogurile, țigările, jocurile de noroc, pornografia – definiția e completă.
Tot Gabor Maté recadrează adicția repetând iar și iar că întrebarea nu este de ce adicția ci…de ce durerea?. Adicția face întotdeauna ca o durere să devină suportabilă. Adicția îți oferă întotdeauna experiența împlinirii unei nevoi profund umane – să nu te doară, să nu simți teroare, să simți că ești valoros, să contezi, să te simți liber, să simți că aparții. Gândește-te la tine și la fiecare din nevoile acestea. Gândește-te ce ai face dacă acum ar fi rănită. Dacă te-ar durea, dacă ai fi terorizat, dacă te-ai simți fără nicio valoare, dacă te-ai simți complet singur. Gândește-te cât de greu s-ar simți, apoi la ce ai face.
Apoi gândește-te cum ar fi să se simtă la fel un copil în uter, la 1 an, la 2 ani, la 3 ani. Să nu poată face nimic, apoi să nu își poată aminti în cuvinte. Să își amintească experiența asta doar în corp. Să ajungă adult și să nu înțeleagă de ce, să nu poată da un sens unei stări de care vrea să scape. Și apoi imaginează-ți adultul găsind scăparea, pentru câteva momente, în alcool, droguri, etc. Ce cursă nebună începe. De aceea durerea, de acolo durerea. Adicția face repaosul suportabil. Fără ea este prea greu să stai. Să stai cu tine, să stai în relație, să stai cu suferința. Face prea mult-ul să nu se reverse.
Impulsul de a-l judeca pe dependent vine este, în oglindă, impulsul de a ne judeca propria adicție. Pe noi înșine, cumva. Uneori, o mamă care își lasă copilul de 1 an ore întregi în fața televizorului mă revoltă. Și mă revoltă atunci când atenția mea este mai degrabă luată de suferința acelui copil. Când reușesc să îmi aduc atenția asupra suferinței sau pur și simplu asupra neputinței mamei, să văd prea mult-ul ei, revolta mi se schimbă în dorința de a face ceva. Cred că întâlnirea pe terenul acelor nevoi profund umane ne ține la adăpost de judecată și ne dă șansa de a întinde o mână de ajutor dar și de a-l primi.