“Slavă domnului că nu ne putem cunoaște viitorul. Nu ne-am mai da niciodată jos din pat”. Este o replică din filmul “August: Osage County”. În replica asta mi s-a părut că aud, concentrate, două povești, așa cum sunt cartonașele acelea pe care, în funcție de cum le miști, apar două imagini diferite. Una despre renunțare și neputință, iar alta despre încredere și speranță. Cred că sunt două povești pentru care fiecare din noi are propriile versiuni.
Relația pe care o ai acum cu viitorul tău este cea care modelează felul în care cobori dimineața din pat. Dacă acum, în prezent, îți este imposibil să mai ai în minte o imagine a viitorului tău, sau dacă, având această imagine ea este una a durerii și neputinței, ți-e greu să mai cobori din pat. Așa arată o față a depresiei. Dacă imaginea viitorului arată înfricoșător, e plină de amenințări, poate vei coborî dar nu vei face prea mulți pași. Așa arată o față a anxietății. Și de multe ori aceste două versiuni se amestecă, se suprapun, trec, rând pe rând în prim plan, spunând povestea renunțării și a neputinței.
Când povestea renunțării și neputinței rulează cu volumul la maxim poate părea că doar povestea aceasta ne-a mai rămas, că nu mai avem nimic altceva cu care să o înlocuim. Și pentru că pare așa nu ne mai ridicăm din pat. Atunci, în acest punct, cel mai important pentru o astfel de persoană devine să reușească să dea o șansă ideii că cealaltă poveste, a speranței și încrederii, nu a părăsit-o. În terapie asta se traduce în a avea încredere că partea sănătoasă continuă să existe, oricât de dificil ar părea să o recunoaștem, să o auzim.
Și slavă domnului că nu ne putem cunoaște viitorul pentru că în această “necunoaștere” stă posibilitatea întâlnirii cu partea sănătoasă. Partea sănătoasă este cea care speră în rezolvarea pozitivă a problemelor, pentru ea este important ca viitorul să fie deschis. Partea sănătoasă își dorește să cunoască adevărul, dorință care nu ar mai avea sens dacă am cunoaște deja viitorul. Partea sănătoasă are capacitatea de a avea încredere în alții și de a construi relații afective – ce rost ar mai avea într-un viitor deja închis?
O viață cu sens este o viață cu proiecte, spunea cineva odată. Proiectul ieșirii din povestea neputinței și a renunțării înseamnă proiectul re-întâlnirii cu partea sănătoasă. Este un proiect cu pași mici, atât de mici încât un pas e în viitor și altul în prezent. Este proiectul ridicării din pat, al micilor lucruri și întâlniri care să hrănească partea sănătoasă, care să dea ușor volumul mai tare poveștii despre încredere și speranță. Uneori e nevoie de proiectul zilei de azi pentru a câștiga energia următorului proiect. Și fiecare proiect e posibil datorită norocului de a nu ne ști viitorul, norocului de a putea decide