Era începutul lui 2020. Chiar începutul, 1, sau 2 ianuarie, când ne-am strâns vreo 6 prieteni în sufragerie și-am ales un film. Nedistanțați, cerneala rezoluțiilor de anul nou n-ar fi fost uscată încă, dacă le-am fi scris, bucuroși unii de alții. Am ales atunci filmul “Cercul (Circle)”, un film în care 15 oameni sunt captivi într-o cameră. Înfruntându-și execuția iminentă își dau seama că ceea ce pot controla este decizia cu privire la cine este următorul care să fie executat. Așa că încep negocierile, alianțele, trădările, intrigile. Se pun în mișcare strategiile de supraviețuire.
Cercul împărțit în trei
Acesta e punctul în care fac brusc legătura cu psihologia traumei. Pentru că efectul traumei este fragmentarea psihicului în 3 actori: partea traumatizată, partea supraviețuitoare și partea sănătoasă (da, tot timpul rămâne o parte sănătoasă). Ca un cerc care se rupe în trei. În partea traumatizată rămâne durerea experienței traumatice. Părțile supraviețuitoare se “construiesc” cu obiectivul de a ține la distanță părțile traumatizate. Misiunea părților supraviețuitoare este ca, sub nicio formă, părțile traumatizate să nu mai fie văzute, simțite, recunoscute. Să li se piardă urma. O iluzie, dar pe cât de puternică iluzia pe atât de puternice și ingenioase părțile supraviețuitoare. Și partea sănătoasă rămâne să își joace în continuare rolul, atât cât mai are loc pe scenă, în funcție de cât de mult e nevoie să se manifeste părțile supraviețuitoare în lupta lor cu durerea.
Amenințarea, din exterior în interior
Să revin la film. Timp de mai bine de o oră sunt puse în scenă, rând pe rând, strategii de supraviețuire pe care, dacă le scoți din contextul filmului, le poți cu ușurință încadra în scene din viața de zi cu zi, cu mici adaptări (mi-a fost ușor să îmi recunosc câteva). Într-un context în care este vorba în mod real despre supraviețuire sunt exemplificate strategii cu care poți cu ușurință rezona în contexte în care nu este vorba despre supraviețuire. În care este vorba despre viața de zi cu zi. Adică, într-un fel, procesul prin care trece psihicul. Apare momentul traumatic, în care avem nevoie de mecanismele de supraviețuire, supraviețuim și apoi continuăm să ne folosim de acele mecanisme mai departe. Nu pentru a supraviețui ci pentru a rămâne departe de durerea de atunci. Pentru părțile supraviețuitoare oricum nu mai este nicio diferență.
Prezentul care trezește trecuturi
Anul nu mai e demult la început, 2020 s-a derulat deja mai bine de jumătate și a făcut-o într-un fel care nu ne-a lăsat pe niciunul dintre noi indiferenți. Ceea ce a făcut, mai concret sau mai metaforic, a fost să îi facă pe mulți dintre noi să trăiască precum într-un film în care s-au împărțit doar roluri de victime și supraviețuitori. În viața psihică, în modelul celor 3 părți, de fiecare dată când un semn din exterior sau din interior (în cazul lui 2020 au fost din belșug semne din exterior) amintește de existența părților traumatizate, imediat părțile supraviețuitoare încearcă să compenseze făcând mai mult din ceea ce știu ele să facă.
Cum semnele din exterior au fost în atât de mare măsură despre pericol, amenințare, durere, moarte, singurătate, neputință, izolare – a fost inevitabil ca părțile traumatizate să fie foarte susceptibile de a se activa. Adică de a-și face simțită prezența, în încercarea lor (legitimă) de a fi văzute, recunoscute, de a avea martori, de a li se spune povestea. Toate aceste semne sunt, mai mult sau mai puțin, prezente în trăirea traumatică. Toate aceste semne re-trezesc trăirea traumatică.
Într-un astfel de context era firesc să iasă în prim plan supraviețuitorii. Adică cei care odată ne-au protejat să facem față realității în care ne aflam. Și acum au rămas să ne protejeze de realitatea care se află în interiorul nostru, considerând-o la fel de amenințătoare. Agresivitate sau izolare, negare sau catastrofizare, de la o extremă la alta mecanismele de supraviețuire au turat motoarele. Semnele acestei intensificări se pot vedea și în felul în care părțile sănătoase au avut din ce în ce mai puțin spațiu să se manifeste. Părțile sănătoase care se manifestă prin încrederea în forțele proprii, încrederea și grija față de propriul corp, dorința de adevăr, capacitatea de reglare, calmare, respectul față de celălalt, capacitatea de a avea încredere în celălalt, capacitatea de a distinge realitatea din interior de cea din exterior.
Concluzia lungă
De unde am plecat de fapt? Urmăream o prelegere despre efectele psihologice ale pandemiei în care, cu multă claritate și coerență, răspunsul societății (nivel macro) la pandemie era descris mai degrabă dintr-un registru traumatic decât protectiv. Adică face mai mult rău decât bine. Și pe măsură ce îl urmăream simțeam nevoia unei descrieri a unui răspuns protectiv tot la nivelul societății (macro). Și mi-am dat seama că această căutare era doar un alt mecanism de supraviețuire – iluzia că din direcția societății trebuie să vină un răspuns protectiv. Așteptarea ca cineva, de sus, să dea o lege să fie din nou cum era (iluzie centrală în trăirea traumatică – să fiu ca înainte).
Așa că, fără să o mai lungesc :), am plecat de la imaginea supraviețuirii cu dorința de a vorbi despre sănătate. Și dacă încrederea mea într-o societatea sănătoasă (care să funcționeze sănătos) pare să fie acum mai degrabă greu de găsit, pe ceea ce îmi e la îndemână să mă bazez este încrederea mea într-o persoană sănătoasă, în părțile sănătoase ale fiecăruia dintre noi. Încrederea mea în acea parte sănătoasă din fiecare dintre noi, care își dorește să cunoască adevărul – despre el și despre lume, care își dorește să crească, să se dezvolte, să se îngrijească de el însuși. Partea sănătoasă care are curajul de a-și privi cu compasiune colegii de cerc – părțile supraviețuitoare și rănite – dându-le unora șansa să se despovăreze de misiunea de salvare iar altora șansa de a avea un martor al durerii lor. De la dorința de a exprima această încredere am pornit, încrederea în sănătatea din fiecare.
Cu bine!