The post Nu e nimic bun în traumatizare appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Am copilărit la țară și am fost obișnuit cu înmormântările uliței, ale satului. Cu tot ritualul care începea în camera din față, în salon, unde mortul era jelit 3 zile. Zi și noapte era vegheat de pe scaunele de jur împrejur. Din cînd în cînd intra cîte-o persoană, saluta pe cei prezenți, se apropia și începea, cumva neanunțat și mereu surprinzător un bocet care părea atent gîndit înainte, pînă la ultimul cuvînt. Și se oprea apoi, uneori la fel de brusc dar întotdeauna cumva firesc. Apoi scosul din casă, pregătirea alaiului, înaintea și în spatele mașinii sau căruței, opririle de la fiecare colț, biserica și apoi cimitirul.

Acum, pe strada din spatele blocului, avea loc un ritual care cumva pentru mine rămăsese departe, la zeci de ani depărtare, în urmă. Înlocuit de alte obiceiuri care cumva au împins celebrarea morții mai la periferie, au scos-o din atenția noastră, au făcut-o mai greu accesibilă. Acum lucrurile se întîmplă mai discret, la capele, departe de casă, separate de locurile unde viața continuă, la fel. Această împingere a morții înafară ne face să controlăm, noi, adulții, cît și ce se vede din cum se trăiesc morțile în societatea noastră. Cît și cum se vorbește despre moarte. Mai ales cît și ce văd, află, cunosc copiii despre cum facem noi cu moartea în viețile noastre.

Pe tot drumul ocolitor am răspuns întrebărilor curioase ale copilului despre moarte, despre ce se întîmpla în spatele nostru, despre ce evitam mergînd pe drumul ocolitor pe care mergeam. De ce a murit, ce se aude, de ce plîng, unde se duc, ce e înmormîntarea, ce e incinerarea.

De ce au început să sune claxoanele?

Poate e un fel de a spune la revedere.

Curiozitatea e firească. E firescul care însoțește sănătatea. Evitarea e parte din firescul care însoțește supraviețuirea. Copiii au dreptul să cunoască ceea ce curiozitatea lor îi împinge să cunoască, în ritmul lor. Au dreptul și nevoie de adevăr în aceeași măsură în care au și dreptul și nevoie de protecție. Inevitabil cunoașterea lor va fi mediată de noi pînă cînd va fi pe cont propriu, auto-susținută.

Una din nevoile copiilor (la care cumva eu sunt foarte atent) este aceea de a fi susținuți. Mi-a rămas foarte vie prima explicație primită în legătură cu această nevoie, explicație însoțită de gestul de a “sus ține”. Adică de a ține sus. Un copil ținut sus vede dincolo de orizontul său. Un copil ținut sus vede din orizonturile pe care i le arată părintele care îl susține, care îl ține sus. Să ne susținem copiii în a vedea ce e de văzut din realitate, așa cum e. Nu cum o deghizăm noi, încercînd și sperînd că este sau că poate fi altfel. Și să avem încredere în curiozitatea lor, în dorința de a cunoaște. Să îi însoțim și să îi susținem atît cît au nevoie.

PS: În urmă cu un an am văzut un interviu cu cel căruia i se mai spune (am aflat mai tîrziu) “îngerul morții”, Stephen Jenkinson. Am ascultat apoi cartea lui, “Die Wise” (“Mori cu înțelepciune” aș traduce-o eu acum), citită tot de el. Acolo am regăsit spuse multe lucruri pe care le-am găsit cu sens pentru mine și, cred eu, pentru noi ca societate. Titlul e inspirat de recurența conceptului de “death phobic society” în această carte.

The post Între firesc și fobie – vorbind copiilor despre moarte appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Ce mi-am răspuns a fost asta – o rușine copleșitoare, fundamentală cu privire la “cine sunt eu, ce loc are sexualitatea în identitatea mea”. O rușine fundamentală despre propria persoană. Atunci când se manifestă respingând subiectul, mă gândesc că rușinea a fost deja îngropată sub un strat de frică – frica de a nu fi nevoit să mă confrunt cu rușinea mea și cu tot ce a decis deja în numele meu în viața mea. Apoi, când respingerea este în forță, cred că peste frică s-a așezat deja și un strat gros de furie. Furie la adresa a orice care încearcă să îmi contrazică realitatea pe care mi-am construit-o și care m-a ajutat să supraviețuiesc. O furie care mă ține mai mult în rol de agresor.

Imaginează-ți că ai trăit cu rușinea că ești ceea ce ești. Că singura șansă a fost să devii ce ți s-a cerut să fii pentru a supraviețui. Că ai supraviețuit așa 20, 30 de ani. Și că, peste asta, în supraviețuirea ta nu ai avut parte de prea multă educație (cine să îți fi oferit această șansă?). Ani de zile rupt de ce este sănătos pentru tine, desprins de ce te-ar fi putut ajuta, de cine ești. Și imaginează-ți că acum trebuie să recunoști ce este sănătos pentru ceilalți. Nu ceilalți oarecare ci tocmai pentru copii. Adică pentru cei care au vârsta la care tu te-ai despărțit de partea ta sănătoasă pentru a supraviețui. Cum poți recunoaște că e sănătos, fiindu-ți atât de străin?

Poate că părinții mei ar fi respins și ar respinge și astăzi educația sexuală în școli. Mă bucur că nu mai trebuie să ia această decizie și mă bucur că, eliberați de povara deciziei, deci eliberați cumva de frică îi pot întâlni într-un loc în care să poată primi educația pe care le-o transmit eu lor. Părinții copiilor de azi, blocați în furie și frică, nu pot fi ajutați sau împiedicați să devină agresori decât prin exemplul celorlalți. Exemplul încrederii și susținerii sănătății și al respingerii agresiunii.

Cred în revolta și furia sănătoase atunci când ele sunt protectoare în raport cu realitatea obiectivă. Iată un fel de descriere a unei asfel de realități:

Copilul, de partea lui, vede deseori în agresor, în primă fază, o persoană care-i dăruiește iubirea pe care altfel nu o primește. Se bucură de atenția pe care i-o acordă agresorul înainte de abuzul sexual. Copilul acceptă cu plăcere toate amabilitățile agresorului, de care se simte măgulit și care evidențiază cât de important este el pentru agresor. Ce-i unește psihic pe copil și agresor este, de obicei, sentimentul singurătății. (Ruppert, F., Traumă, anxietate și iubire, 2019)

Cred că educația cu privire la realitate, așa cum e, ne protejează copiii. A fi capabili să le intermediem contactul sănătos cu realitatea este un fel de a-i iubi. Așa că să nu șoptim, educația nu se șoptește, educația se transmite cu vitalitate și încredere.

The post Educația nu se șoptește appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Când mă gândesc la a fi singur și la singurătate de fiecare dată mintea mea face o oprire și pe amintirea zilei în care am împlinit 14 ani. A fost o zi în pe care am petrecut-o singur, aproape în totalitate, într-un sat din Bărăgan, pe ulița pustie, fără telefon sau internet. Și mă gândesc la ziua aceasta pentru că în ea m-am și bucurat de a fi singur m-am și întristat de singurătate. Pentru că sunt separate.

Să fii singur nu înseamnă singurătate. Să fii singur este, înainte de toate, o nevoie a noastră, a tuturor. Această nevoie se împlinește apoi într-o realitate obiectivă – aceea de a nu avea pe nimeni în jurul tău. Să fii singur este o nevoie pentru că îți oferă șansa de a-ți revedea granițele. De a fi tu, pe cont propriu, de a-ți exersa autonomia. Asta nu înseamnă că trebuie să faci ceva, înafara ta. Autonomia ți-o exersezi acordându-ți timpul și spațiul de a fi tu în exclusivitate subiectul preocupărilor tale.

Nevoia de a fi singur

De aceea, nevoia de a fi singur, pentru a fi împlinită, presupune mai mult decât realitatea obiectivă a absenței celorlalți. Presupune disponibilitatea ta ca, în absența celorlalți, să te preocupi de tine, să te privești, să te apleci asupra ta. De aceea, statul pe facebook, de unul singur, nu înseamnă satisfacerea nevoii de a fi singur. Dimpotrivă, poate fi mai degrabă semn a cât de greu îți este să ai grijă de această nevoie a ta, să ți-o împlinești. Nevoia de a fi singuri ne cere să fim de partea ei luând noi decizia de a fi singuri, la un moment dat sau altul. Și punându-ne pe noi în centrul preocupărilor noastre, gândindu-ne la noi și la nevoile noastre, ascultând cât de împlinite sau rănite sunt, acceptându-le pe toate așa cum sunt, luând decizii despre și pentru noi.

Unora dintre noi li se pare imposibil să spună DA acestei nevoi. Asta se întâmplă de teamă că, în acel moment, se vor confrunta cu rănile altor nevoi care trebuiau împlinite de un altul și nu au fost. Pentru că la început, nevoile noastre, ale tuturor, sunt simbiotice. Adică avem nevoie de un celălalt să ne țină în brațe, să ne protejeze, să ne înțeleagă, să ne întâmpine cu bucurie. Când aceste nevoie nu sunt împlinite, rănile lor se vor simți când rămâi tu cu tine. Când ești singur.

Singurătatea

Singurătatea, în schimb, este o trăire, cu senzații, emoții, cu tendința de a face ceva să ieși din ea sau, dimpotrivă, cu sentimentul neputinței de a o schimba. Singurătatea este imposibilitatea de a te simți conectat cu altul/alții. Senzația că nu e nimeni lângă tine, mai ales atunci când ai mare nevoie să fie. Singurătatea este un spațiu din care a dispărut cumva puterea de a decide, de a alege. În care izolarea se simte ca fiind impusă și persistentă indiferent de ce ai putea să faci. Singurătatea este, pe rând, resemnare, absența vitalității, neputință, abandon. Și este o rană a nevoii de celălalt, de a fi împreună cu.

Speranța

Acum, de ce am ajuns să scriu despre asta? Pentru că, peste ani, cred că atunci când mă voi gândi la a fi singur și la singurătate îmi va apărea în minte și această perioadă. Și îndrăznesc să cred că și altora la fel. Unii au în perioada aceasta șansa să se bucure mai mult de a fi singuri, având aproape pe (măcar) un celălalt care să înlăture gustul singurătății. Pe alții în schimb s-ar putea ca această perioadă să îi fi ținut într-o trăire intensă a singurătății. Și mi-aș dori ca cei care pot și se bucură de a fi singuri să le poată întinde, cândva, cumva, o mână celor cărora singurătatea le-a răpit puterea de a se bucura.

Cu bine, împreună!

The post Singur vs singurătate appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Acum mulți dintre noi trăim o astfel de zi, în casă. Ar părea totuși că nu este nimic ce am putea învăța sau folosi, de la o zi la alta, pentru a schimba cursul zilei, pentru a pune punct loop-ului. Și adevărul este că ieșirea din loop nu ține de ceea ce facem, la fel sau diferit, stând în casă. Ieșirea din loop ține, în cazul acesta, pur și simplu de rămânerea în el. În casă.

Dar mai există o ieșire de care avem nevoie și la care avem acces. Ieșirea din loop-ul stărilor noastre. Fie că e vorba de neputință, frică, frustrare, furie, shutdown, lipsă de speranță. Din acestea avem șansa noastră să ieșim. “Nu e nevoie de o gaură mare pentru a schimba structura unui baraj uriaș”. Acestui tip de ieșire cred că i se aplică legea pașilor mici. În teoria probabilităților, legea numerelor mari spune că dacă repeți un experiment de suficient de multe ori, rezultatul mediu obținut se aproprie de cel așteptat. În legea pașilor mici (căreia îi dau acum numele ăsta, nu am găsit-o pe wikipedia) este vorba despre faptul că dacă rămâi consecvent în a face câte un lucru mic pentru tine, deliberat, în mod repetat, rezultatul va fi IEȘIREA.

Pașii mici, pașii banali, cei la care mă refer, sunt asemeni primilor pași ai unui copil. Face unul, cade, se ridică, face doi, cade, se ridică. Copilul nu își pune problema că dacă nu va merge până în punctul X va fi o mare dezamăgire. Pentru el importantă este doar experiența acelui singur pas. Din ea învață, cu privire la ea e curios, ei i se dedică preț de 3 secunde cât îi ia să îl facă. Și nu va învăța să meargă într-o zi, nici în două. Va învăța cu fiecare pas, cât va fi nevoie. Ce ar avea nevoie ca să facă asta? De exemplu: să aibă un spațiu de mișcare cât de cât sigur (câțiva metri pătrați fără pericole), să aibă libertate de mișcare (să nu fie legat într-un ham).

Noi avem o mai mare ofertă atunci când vine vorba de pașii noștri mici, ce ar putea fi ei. De la cărți, filme, gătit, scris….listele cu exemple și sfaturi se găsesc acum pe internet mai ușor decât o salată verde în piață. Liste din care ne putem inspira și din care putem ajunge să ne facem lista noastră, specifică. Cred că important este ca lucrurile care ajung pe lista noastră să fie acele lucruri/experiențe de care să ne bucurăm în timp ce le facem. Să fie experiențe (așa banale cum sunt) în care să simțim că putem fi pe deplin atunci când le avem. Pentru mine de exemplu cititul nu este o astfel de experiență acum, însă gătitul da (dacă melcii cu lapte se pun la gătit). Important cred că este și caracterul deliberat al experiențelor. Asta te face să faci un plan, să te mobilizezi suficient pentru tine, pentru a fi de partea ta. Acum, când planurile și-au pierdut mult din valoare, subminate de incertitudine, e timpul planurilor mici, pentru tine, în forma cea mai de bază. Mâine planul este să plantez o floarea soarelui, poimâine să fac melci cu lapte, în fiecare zi să fac 5000 de pași în casă. Simplul fapt că este planul tău te-ar putea ajuta să te bucuri de experiența în sine (pentru că nu e neapărat/întotdeauna o bucurie să faci 5000 de pași în garsonieră). 

Și mai e un pas mic. Dar poate cel mai mare (acum și mereu). Țineți aproape de ce cei dragi. Când cei dragi nu există, țineți aproape de oameni care sunt pregătiți și dornici să vă fie aproape. Suntem împreună!

Photo by Yayan Sopian on Unsplash

The post Legea pașilor mici appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

E un lucru pe undeva firesc pentru ca am invatat in atat de multe contexte ca o problema inteleasa e pe jumatate rezolvata. Intelegerea iti ofera un sentiment al controlului, incepi sa ai impresia ca, odata obtinuta intelegerea, rezolvarea este un proces mult mai la indemana. Lucrul acesta este adevarat in multe situatii in care ne aflam in viata de zi cu zi, prin urmare devine foarte lesne de inteles de ce facem cu usurinta generalizarea intotdeauna e bine sa intelegi. 

Si uitam ca stim sa rezolvam probleme sau pur si simplu sa avem beneficii si fara intelegerea de care am vorbit pana acum, aceea constienta, rationala. Am invatat sa mergem fara sa fi inteles atunci si fara sa intelegem acum pe deplin cum am facut-o, am fost placut surprinsi sa descoperim ca ne intelegem atat de bine cu o persoana fara sa fie nevoie sa intelegem care sunt motivele (in cel mai bun caz putem formula cateva daca e cazul dar in general spunem ca este pur si simplu chimie intre noi), avem un vis ciudat a carei semnificatie nu o intelegem dar ne poate da o stare de bine.

The post A intelege ca nu trebuie sa intelegem appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

De buna seama insa e foarte greu sa gasim acel lucru benefic intr-un atac de panica. El exista insa, bine ascuns sub semnificatia de suprafata, usor de accesat, a unui atac de panica – starile intense, fiziologice si psihologice. O provocare a psihoterapiei este de a descoperi si utiliza intentia pozitiva a comportamentului dezadaptativ, utilizare in sensul construirii unor comportamente alternative care sa nu contina componentele invalidante. Este ca si cand ai incerca sa feliezi o paine cu un topor. Intr-un final reusesti dar tot procesul sta sub semnul efortului urias depus, nu sub semnul obiectivului initial. In schimb, poti descoperi metode prin care poti face rost de un cutit sau poti cumpara direct paine feliata.

The post De la intentie la rezultat appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Dincolo de filozofia implicata in intrebarile existentiale, in jurul acestora se incheaga ceea ce se numeste, formal, psihoterapia existentialista. Dar, mai mult decat atat, intrebarile fundamentale ale vietii si mai ales incercarile de raspunsuri pe care ti le oferi in acele dialoguri interne te pot ancora intr-o stare de echilibru psihologic.

The post Intrebarile fundamentale appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

De cele mai multe ori, pana in momentul apelarii la terapie o persoana incearca, pe cont propriu, sa produca acea schimbare pe care si-o doreste, insa incercarile nu au avut succesul asteptat. Poate aceste incercari au dus  chiar, in mod accidental, la o inrautatire a situatie fie si numai din perspectiva acumularii de esecuri. In acest context procesul terapeutic poate merge in directia initierii unor schimbari minore care sparg modelul de actiune repetat in trecut. O astfel de schimbare minora poate genera, cu ajutorul unei abordari eficiente, o reactie in lant in directia atingerii obiectivelor.

The post Dorinta de schimbare appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

The post Despre libertate appeared first on Cabinet de Psihoterapie.