IoPT este o abordare terapeutică a explorării și rezolvării conflictele interne cauzate de traumă. Obiectivul acestei abordări îl reprezintă înțelegerea propriei identități și reconectarea cu sinele autentic. Este un demers de clarificare a răspunsului la întrebarea „Cine sunt eu?” prin lucrul cu scindările psihologice cauzate de experiențele traumatice.

Teoria psihologică a acestei abordări se bazează pe teoria sistemică, teoria atașamentului și teoria psihotraumatologică, avînd în centrul ei conceptul de splitare psihologică. Din această perspectivă sunt avute în vedere 3 tipuri de funcționare psihologică, surprinse prin intermediul conceptului de “părți”: partea sănătoasă,  partea supraviețuitoare, partea traumatizată. Conceptul de “parte” este utilizat pentru a suprinde o fațetă a funcționării psihicului.

• Partea sănătoasă surprinde o funcționare reglatorie, în acord cu realitate exterioară/obiectivă și cu ce interioară/subiectivă, cu funcție de păstrare a echilibrului și de creștere.
• Partea supraviețuitoare surprinde o funcționare centrată mai degrabă pe anumite aspecte ale realității subiective raport cu care are o funcție de menținere a splitării.
• Partea traumatizată surprinde o funcționare în care predomină informații de natură emoțională/senzorială.

Metoda Propoziției de Intenție presupune un proces prin care clientul formulează o intenție clară pentru a explora o problemă specifică legată de identitatea sa.

Pași:

1. Formularea unei Intenții: O declarație clară și concentrată pe sine (ex. „Vreau să înțeleg de ce mă simt deconectat”).
2. Alegerea Reprezentanților: Cuvintele sau expresiile din intenție sunt reprezentate fizic de participanți (în cazul lucrului în grup)
3. Explorarea: Reprezentanții sau simbolurile dezvăluie dinamici și adevăruri emoționale.
4. Integrarea: Înțelegerile obținute sunt internalizate pentru claritate și vindecare.

Mecanism:

Mecanismul esențial pe care se bazează această metodă este cel al rezonanței psihice.

Rezonanța psihică descrie fenomenul de armonizare sau sincronizare reciprocă a stărilor emoționale și psihologice între indivizi.

Perspectivele din care poate fi conceptualizată, analizată rezonanță psihică (și din care pot veni validări știintifice suplimentare prin cercetări de specialitate) includ:

• teoria neuronilor oglindă – cercetările privind neuronii oglindă din neuroștiințe oferă o bază biologică pentru rezonanța psihică. Neuronii oglindă se activează atunci când observăm acțiunile sau emoțiile altora, creând un sentiment de experiență împărtășită. Acest sistem stă la baza empatiei și ajută la „rezonanța” emoțională cu ceilalți.
• contagiunea emoțională – se referă la transmiterea inconștientă a emoțiilor între indivizi într-un grup. Rezonanța psihică apare atunci când starea emoțională a unei persoane influențează pe alta prin indicii nonverbale, limbaj corporal sau tonul vocii.
• teoria traumei și memoria implicită – se consideră că fenomenul de rezonanță psihică are loc datorită sistemelor de memorie implicită care stochează informații despre experiențe traumatice într-un mod nonverbal și care pot fi declanșate prin dinamici relaționale.
• rezonanța limbică – este un concept introdus de Thomas Lewis, Fari Amini și Richard Lannon în cartea lor A General Theory of Love (2000). Acesta descrie fenomenul prin care sistemele limbice ale două persoane—zonele din creier responsabile pentru emoții, conexiune și atașament social—interacționează și se aliniază, influențându-le stările emoționale.

The post Metoda Propoziției Intenției appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Fricile “mari”

Contactul cu realitatea poate ajunge să fie atât de rupt încât frica ajunge să fie folosită pe post de metodă educativă sau să fie chiar o caracteristică a educației – “e bine să știe de frica cuiva”, “nu știe de frică, de-aia e așa obraznic”. Când un copil crește sub amenințarea fricii realitatea lui este decupată astfel încât să facă loc fricii. Realitatea lui e mai mică, falsificată. Contactul lui cu adevărul este rupt.

Nu știu dacă sună prea abstract, dar descrierea asta a plecat de la cazul unei fetițe abuzate de tatăl ei, de o frază în care spunea “sunt cea mai rea fetiță din hotel”,  încercând să scape din abuz. “Sunt cea mai rea fetiță din hotel” – iată realitatea secată de adevăr și umplută de teroare, realitatea în care este forțat să crească un copil, la care este forțat să se adapteze.

Fricile “mici”

Eram în parc, fetița mea tocmai voia să stea desculță când a auzit-o pe mama unui băiat amenințându-l că dacă el se descalță “va lua virusul”. Și nu a mai vrut nici ea. Voia și nu voia. Îi era frică. Întâmplarea a făcut să fi auzit și eu amenințarea, să fi fost atent. Și am putut vorbi cu ea despre asta. S-a bucurat apoi din plin de mersul în picioarele goale pe iarbă.

Îi spun fetiței mele adesea: când un adult (chiar și eu) îți cere ceva într-un fel care te sperie (care face să vină emoția frică), e posibil să îți fi spus o minciună sau pur și simplu ceva exagerat. Și îi explic de ce ar putea face adulții asta – pentru că sunt ei foarte speriați, pentru că le e lor foarte greu și au nevoie să fie ascultați, pentru că vor să îi controleze, etc. Cred că (și) un copil are nevoie de adevăr, nu de frică. Cred că limitele pot fi puse fără folosirea fricii. M-a întrebat fetița ce înseamnă “confuz”. Și am vorbit despre confuzie. Și îmi dau seama și o văd cum devine confuză atunci când cineva îi cere ceva într-un fel care o sperie, își aduce aminte de discuția noastră și încearcă să găsească un sens la ce se întâmplă. Și, încet-încet, își dă și ea seama că este confuză, recunoaște starea, vorbește despre ea și vorbim împreună despre ce se întâmplă și ce simte. Facem lucrurile clare. Și claritatea îi dă încredere.

The post Frică și Adevăr appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Se spune că orice dramă are nevoie de un triunghi victimă-agresor-salvator. Se pare că prezentul ne scrie un fel de dramă a realității noastre subiective în care distribuie pe mulți dintre noi în rolul de victime (fără să rămână neocupate și celelalte roluri, desigur).Am spus dramă a realității subiective ca să o disting de ce a realității obiective. Prima se joacă pe scena din realitatea noastră interioară, a doua se joacă în raport cu realitatea obiectivă. De exemplu, dacă ești infectat cu un virus ești victimă în realitatea obiectivă. Dacă ai insomnii de teama că te-ai putea infecta cu un virus atunci ești victimă în realitatea ta interioară, subiectivă.

Toți, la o adică, putem juca fiecare rol. Majoritatea o și facem, pe rând. Pentru că toți avem în noi părți care se potrivesc acestor roluri: o parte victimă, o parte salvatoare, o parte agresoare. Doar că, așa cum este și în teatru, unde unora li se potrivește mai bine comedia, altora tragedia, și noi, fiecare, avem o înclinație să jucăm mai natural unul sau altul dintre roluri. Pentru că la orice casting distribuția se bazează (bănuiesc) pe cât de convingător a fost un actor sau altul, pe cât de priceput a fost să redea personajul, să transmită mesajul. Cu toții am auzit poate expresia “a reușit să intre în pielea personajului”.

Portret de victimă

În contextul actual mulți dintre noi (re)intrăm în rolul victimei în realitatea noastră subiectivă. Nu o să mă întreb aici  Nu voi încerca să descriu direct nici cum să nu facem asta. Voi încerca să dau un răspuns la întrebarea cum ne ajută să faptul că intrăm în acest rol. Pentru a-mi face treaba mai ușoară o să scriu mai întâi un exemplu de scenariu în care să descriu ce poate însemna un rol de victimă (știind că nu sunt niciodată două la fel) și o să dau apoi un exemplu de răspuns.

Discursul victimei este de multe ori despre de ce eu? de ce mi se întâmplă tocmai mie?. Victima poate spune este o catastrofă și nu pot face nimic, nimic nu mai are sens. Neputința și lipsa de speranță, sentimentul lipsei de control sunt stări pe care o victima le poate simți. Generalizarea, catastrofizarea, viziunea de alb-negru/totul-sau-nimic (înclinată spre negru și nimic) domină gândirea din ipostaza de victimă. Tendința de acțiune din ipostaza de victimă este mai degrabă absența impulsului de a mai face ceva. Adică nu prea îți mai vine să te mobilizezi. De multe ori, în glasul victimei își face loc gândirea magică, de tipul doar o minune mă mai poate salva, care nu este atât o manifestare a speranței ci mai degrabă una a resemnării și dezangajării personale din prezent, din ce se întâmplă și din ce se va întâmpla.

Cum ne ajută starea de victimă?

În tabloul de mai sus ceea ce iese în evidență este pasivitatea. Victima este dezangajată, pasivă. Ea nu poate face nimic deci nu va face nimic. Dacă din realitatea subiectivă dispare posibilitatea de a mai face tu ceva atunci dispare și riscul de a fi dezămăgit că ceea ce faci ar putea să nu funcționeze. Premisa nu pot face nimic, oricum, anulează amenințarea că vei face (din nou) ceva greșit. Cu un ochi aruncat în viitor, din postura de victimă a prezentului mă apar de posibilitatea de a mă simți vinovat în viitor. E adevărat că sunt toate șansele ca, ajuns în viitor, să mă simt vinovat că nu am făcut atunci ceva. Dar asta se va întâmpla într-o altă realitate subiectivă în care pur și simplu voi intra într-un alt rol de victimă – victima neputinței mele din trecut.

O altă culoare din portretul victimei este generalizarea în direcția nimeni nu mă poate ajuta. Nu am încredere că cineva din afara mea m-ar putea ajuta. Premisa aceasta seamănă mult cu cea de sus doar că se aplică de data aceasta relației eu-ceilalți, pe când cea de sus se aplica relației eu-eu. La fel ca mai sus, dacă eu cred că un altul nu este o soluție (sau că nici măcar nu există un altul) atunci nu voi căuta și nu voi face niciun pas către un altul și nici nu voi permite ca altcineva să facă pași către mine. Mă pun la adăpost de relații și în felul acesta sigur nu voi fi dezamăgit de ele.

Acum să încerc un răspuns și mai direct la întrebarea cum mă ajută faptul că sunt în rolul de victimă în realitatea mea subiectivă din prezent? Acest rol din prezent îți crește șansele de a nu fi nevoit să joci rolurile altor victime în viitor. Roluri care îți sunt familiare, prin care probabil ai trecut de multe ori deja, roluri care implică și mai multă durere, deci roluri de care e atât de important să te ferești. Roluri pe care le-aș numi așa: știu că sunt un eșec, știu că nimeni nu mă poate iubi/ajuta cineva. Acesta este ajutorul aparent pe care ni-l oferă rolul de victimă de acum. Și este aparent (adică o iluzie) pentru că de fapt el se transformă încet încet într-o altă versiune a acelor roluri de care credem că ne apără. Ne trezim la un moment dat că de fapt ce am făcut nu a fost decât o repetiție a ceea ce am vrut atât de mult să evităm. Așa că o luăm de la capăt.

Cum ne putem ajuta noi, nu rolul nostru?

Mă gândesc că cineva ar putea întreba de ce am face ce am descris mai sus? (în cazul în care ce am scris mai sus a părut și să aibă un sens, pentru că nu e obligatoriu). Acum răspunsul meu ar fi, mai întâi, că nu facem asta deliberat, conștient, premeditat. Adică nu este vina noastră că facem asta. Și, dacă spun că facem asta nu înseamnă că felul în care mă simt acum, în rolul de victimă, nu este cu adevărat dureros, că durerea nu este autentică. Nu este nimic de minimizat în suferința victimei din prezent. Nu este deloc bine. Este ceea ce pot acum.

Apoi aș spune că ni se întâmplă să facem asta pur și simplu pentru că nu ne cunoaștem acele zone/roluri dureroase de care e important să nu ne apropiem. N-am avut răgazul și contextul de a le observa și de a le da posibilitatea să fie jucate cu noi ca spectatori. Acele roluri dureroase au nevoie de un EU care să le privească fără să fie copleșit de ele. Așa cum un film, oricât de dureros ar fi mesajul lui, are nevoie de un spectator care să îl privească pentru ca filmul să aibă un sens. Dacă privești un film cu pătura trasă pe ochi nu poți spune că ai văzut filmul.

Deci noi ne putem ajuta invitându-ne toate rolurile/părțile să urce pe scenă. Și asigurându-le că avem calmul, curiozitatea, compasiunea, curajul de a le privi până la capăt. Adică re-învățând că nu suntem un eșec, re-cunoscându-ne demnitatea și valoarea, re-învățând că putem și suntem apreciați, așa cum suntem. Adică având curajul de a fi de partea noastră, într-o realitate obiectivă și subiectivă în care contăm, suntem întregi și demni de a fi iubiți.

The post De ce e “bine” să fii victimă? appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

În urmă cu șase luni am pierdut un document foarte important. L-am căutat ore în șir, în toate locurile din casă, de mai multe ori, convins fiind că eu nu pierd niciodată nimic. Șase luni mai târziu completez cererea de eliberare a unui duplicat, ajung la rubrica în care trebuie să descriu împrejurările în care l-am pierdut, completez împrejurări necunoscute, semnez. Apoi, la fel de firesc cum plouă acum afară, în mintea mea apare gândul: documentul este într-o mapă neagră, în portbagajul de pe mașină  (răscolisem deja mașina de câteva ori, nu însă și portbagajul de deasupra, pentru că nu avea ce să caute acolo). Totul e foarte clar, contextul în care l-am pus acolo, felul în care mi-am spus atunci că îl voi lua apoi și îl voi pune la locul lui, să nu îl uit. Am depus cererea, m-am dus direct la mașină, deschid portbagajul, găsesc mapa, cu documentul, la fel de firesc ca și când doar ce o lăsasem acolo în urmă cu 5 minute.

Cred că am auzit la un moment dat expresia fără anxietate nu am putea trece strada și o folosesc destul de des. Este maniera prietenoasă în care mă raportez la o parte firească din noi care, cu un strop de anxietate, ne protejează. În cazul acesta ar fi anxietatea care ne face să ne uităm în stânga și în dreapta să verificăm că nu vine nicio mașină și că putem traversa în siguranță. Este mecanismul firesc prin care știm să trecem dintr-o stare în alta în funcție de nevoia pe care o avem într-un moment sau altul. Funcționarea firească și protectoare poate fi însă provocată într-un context în care nu mai este vorba despre firesc, este vorba despre supraviețuire. Și o astfel de provocare își poate pune amprenta asupra felului în care, un mecanism conceput să ne protejeze ajunge să rămână blocat într-o funcționare extremă și după ce contextul în care a fost provocat a dispărut.

Disocierea în traumă

Trecerea printr-o experiență traumatică activează disocierea ca un mecanism de supraviețuire. “Disocierea se referă la o separare rigidă a părților experiențelor, incluzând experiențele somatice, experiențe ale conștientizării, experiențe afective, perceptive, o separare a identității și memoriei.” (Elizabeth Howell, The dissociative mind, 2005). Pentru a supraviețui, corpul/mintea fac ce au de făcut pentru a se extrage din acea experiență, pentru a nu mai fi cu totul acolo. Psihicul se rupe. Apoi urmează efortul psihicului de a ține departe bucăți rezultate din această ruptură. Devine aproape la fel de important ca părțile care au simțit durerea de exemplu să devină exilate, trimise undeva cât mai departe, ne-recunoscute. Pentru că ele amintesc în modul cel mai fidel cu putință, de experiența propriu-zisă. Aceste părți devin la fel de amenințătoare ca experiența inițială. Și neputința de atunci, din acel/acele evenimente, este una care amenință să se facă simțită și acum în relație cu aceste părți exilate.

Când experiența rupturii a fost mai degrabă o regulă, în copilărie, așa cum se întâmplă în situațiile în care copiii cresc într-un mediu marcat fie de abuz fie de neglijență, părțile exilate sunt părți ale identității copilului și, mai apoi, ale adultului. Sunt părți la care a trebuit să renunțe, de care a trebuit să se rupă, pentru a deveni “corespunzător” mediului în care a crescut. Disocierea nu poate însă exila aceste părți înafara psihicului, înafara corpului. Nu poate decât să le îndepărteze cât mai mult, să întrețină un fel de management al distanțelor la care aceste părți sunt obligate să continue să existe, cu un consum uriaș de energie. Și acest management, în ciuda resurselor pe care le solicită, le înghite, dă greș. Inevitabil, părțile exilate ies, din când în când la lumină, cerându-și îngrijirea de care au nevoie. Cerând să fie văzute și recunoscute. Cerându-și locul care li se cuvine, ca părți ale întregului.

Re-întâlnirea

Întâlnirea cu părțile exilate este pasul final al unui proces în care, la început, este importantă câștigarea încrederii părților care, de atâta vreme, se ocupă cu ținerea exilaților la distanță. Este vorba despre părți care s-au dedicat acestei sarcini de protejare în singurul și cel mai bun mod pe care îl cunosc. Și e nevoie ca aceste părți să aibă încredere că e în regulă să ia o pauză, că luând o pauză din misiunea lor nu se va întâmpla ceea ce se tem că s-ar putea întâmpla. Și apoi să aibă încredere că, odată ce acest lucru se întâmplă, nu vor avea soarta exilaților. Adică vor continua să aibă în continuare un loc, ca părți ale întregului. Doar că se pot bucura de alte tipuri de misiuni, își pot investi energia în alt fel de roluri.

The post Disocierea appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Dacă spuni că nu știi să mergi pe bicicletă cel mai probabil o spui fie pentru că nu ai încercat niciodată fie pentru că de fiecare dată când ai încercat nu ai reușit. Și, în acest caz, lucrul cu adevărat relevant nu este că știi sau nu știi să mergi pe bicicletă, cu adevărat relevant este dacă ești dispus să înveți, pornind de la premisa că ai tot ce îți trebuie pentru a reuși. La fel cum cu adevărat important nu este faptul că nu știi să spui nu ci disponibilitatea de a exersa în timp ce îți cunoști din ce în ce mai bine fricile și piedicile care fac să îți fie atât de greu. Disponibilitatea de a exersa pe drumul dificil al investigării dificultății, pornind de la premisa că ai tot ce îți trebuie pentru a reuși.

Și încă un lucru în care cred este faptul că orice persoană este foarte pricepută în a spune nu. Diferă doar mecanismul prin care e spus. Este perspectiva descrisă de exemplu de Gabor Mate în cartea Când corpul spune nu, în care mecanismul de exprimare a Nu-ului este corpul.

Când vine vorba despre care sunt motivele pentru care unei persoane îi este foarte dificil să spună nu îmi vine să le sintetizez pe toate într-o singură esență – frica. O frică difuză, veche, o frică a pierderii identității. O frică învățată încet dar sigur în realitatea relațiilor noastre primare și activată de realitatea de azi în feluri care ne scapă, nu ne mai sunt clare.

O persoană nu poate spune nu drogului pentru că e singurul care îi anesteziază frica, o alta nu poate spune nu excesului de muncă pentru că e singura formă prin care i s-a spus da și s-a simțit valorificată. O persoană nu spune nu abuzului pentru că e singura formă în care poate încerca, din nou și din nou, să se salveze, să reușească să salveze pe cineva. Tot atâtea explicații reducționiste care nu au cum să explice sensul dificultății de a spune nu, îl pot reduce doar la niște categorii cărora le scapă esența – persoana propriu-zisă.

The post Nu! appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

De multe ori, la interviurile de angajare, perfecționismul e menționat drept fie la categoria puncte slabe fie la cea de puncte forte. Pare să fie un fel de confuzie care însoțește conceptul acesta. Cum apare perfecționismul în psihoterapie?

Și în psihoterapie apare tot însoțit de confuzie. Cred că aceasta este marca cea mai reprezentativă pentru perfecționism – confuzia. Mai ales atunci când perfecționismul face parte dintr-un tablou în care persoana nu are un sentiment al împlinirii, al sensului. Și această confuzie este adâncită de un aspect foarte specific al perfecționismului. El este mai degrabă foarte apreciat la nivel social, foarte valorizat, chiar încurajat. De aceea, la un interviu de angajare, perfecționismul vinde foarte bine. Cine nu și-ar dori un angajat care să fie atât de dedicat sarcinilor sale încât să facă tot posibilul să obțină rezultatul perfect? Chiar și atunci când este prezentat ca un defect, discuția virează discret tot într-o direcție în care perfecționismul dă bine. Din afară, perfecționismul este mai degrabă atrăgător.

Confuzia se naște din această dualitate contradictorie – în exterior perfecționismul pare că mă ajută atât de mult iar în interior mă epuizează și mă golește de sens. Și însăși confuzia aceasta îmi consumă din energie, mă obosește și mă dezorientează.

Dacă perfecționismul produce confuzie….ce îl produce pe el?

Lucrurile nu se înșiruie tot timpul în felul acesta, când vine vorba de dinamica psihicului. A produce B care produce C…și tot așa. Sau, mai bine spus, de la un anumit punct o astfel de descriere nu mai poate fi foarte relevantă pentru că realitatea pe care încearcă să o surprindă este foarte specifică fiecărei persoane. Există însă un mecanism, mai degrabă generic, care susține un astfel de proces. În cazul acesta, mecanismul nu are confuzia drept un rezultat al perfecționismului. Dimpotrivă, schema cred ca arată mai degrabă astfel

Este un cerc vicios în care confuzia presează într-o direcție în care perfecționismul apare ca o posibilă soluție pentru ieșirea la lumină. El însă, în timp, adâncește confuzia chiar dacă, pe termen scurt și dintr-o perspectivă mai restrânsă pare să fie soluția salvatoare. Perfecționismul este o strategie de a ține ceva sub control. Cu cât acest ceva este mai neclar, mai vag, cu cât el trebuie să rămână mai neclar și mai vag, cu atât perfecționismul meu va fi…mai aproape de perfect. Sau cel puțin asta va fi tot timpul speranța mea. Că voi reuși, că îmi vor reuși lucrurile…perfect. Trebuie doar să încerc, să tot încerc, să fiu mai bun, să mă concentrez mai mult, să fac mai mult, să accept mai mult, să tac mai mult.

Dacă perfecționismul este o strategie de a ține ceva sub control, ce este acest ceva, dincolo de confuzia care îl înconjoară?

Durerea. Cred că acest cuvânt, de unul singur, răspunde precis la această întrebare. Și răspunsul, așa simplu formulat, este valabil pentru noi toți. Răspunsul e simplu pentru că ne permite tuturor să îl înțelegem cu ușurință. Simplitatea lui vine din acest potențial de a rezona cu fiecare din noi. Este clar însă că acest cuvânt, durere, descrie o realitatea foarte particulară, foarte specifică pentru fiecare dintre noi.

Într-un fel sau altul, sub o formă sau alta, durerea este prezentă în orice experiență care ne copleșește, care ne obligă să ne rupem de noi pentru a putea trece prin experiență. Când se întâmplă acest lucru, când trebuie să renunț la ce sunt eu cu adevărat pentru a deveni ceea ce trebuie să fiu, durerea acestei despărțiri trebuie mai departe ținută cât mai departe. Pentru că ea îmi amintește de faptul că, la un moment dat, eu am fost forțat să renunț la ceva din mine. Și pe acest drum, pe care sunt ceea ce trebuie să fiu, reperele mele despre mine încep să fie în exterior. Și în perfecționism este foarte mult vorba despre a face mult și bine în exterior. Iar reperele mele despre realitate încep să fie înlocuite de durerea mea. În loc să mă raportez la realitate, care mi-ar spune de pildă că 18 ore de lucru într-o zi sunt prea multe, mă raportez la durerea pe care încerc să o țin sub control. În comparație cu ea, 18 ore sunt o nimica toată. Și desigur, totul se petrece discret, inconștient, zi după zi.

Ce se alege din perfecționism în momentul în care ieși din cercul vicios?

După ce dispare din confuzie, energia absorbită până atunci de perfecționism, ca mecanism de funcționare, va fi redistribuită într-o funcționare mai bine adaptată realității și persoanei. Cu siguranță, în ani buni de funcționare perfecționistă, o persoană dezvoltă o serie de aptitudini, abilități, își antrenează anumite calități. Acestea sunt resurse care au luat naștere dintr-un astfel de mecanism și ele își găsesc mai departe locul în funcționarea persoanei, fără să mai servească mecanismului propriu-zis. Este cumva etapa în care persoana trece de la a se putea folosi la a se putea bucura de resursele ei. Este o restructurare si readaptare a persoanei în ea însăși.

Este tranziția de la un perfecționism nevrotic la unul normal, sănătos, așa cum mai este el prezentat în literatura de specialitate. Dimensiunea sănătoasă a perfecționismului este orientată mai degrabă către sine, mai puțin către mediu, către partea socială. Această dimensiune sănătoasă permite ca aspirațiile persoanei să coexiste cu un sentiment de împlinire, de satisfacție, care sprijină stima de sine, valorizarea personală. Dimensiunea nevrotică, dezadaptativă, a perfecționismului este incompatibilă cu un astfel de sentiment. Pe această dimensiune nu sunt niciodată în stare să fac suficient de bine. Nu este niciodată destul.

Prin urmare, poate să existe perfecționism și după perfecționism. Discuția se poartă în termenii consecințelor pe care le are tipul de perfecționism pe care îl practici și măsura în care el te ține captiv, te epuizează, sau dimpotrivă, te ajută să simți sentimentul de împlinire.

The post Perfecționismul appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Psihoterapia este asociată, în general, cu probleme ale minții. Sau, un alt fel de formulare – cu probleme sufletești. Cum și în ce fel își găsește corpul loc în povestea psihoterapiei?

Este adevărat. Această concepție foarte frecvent întâlnită este de multe ori rezumată de expresia ai probleme cu capul. Dacă mergi la psihoterapeut înseamnă că ai probleme cu capul. Și ce mi se pare interesant este că exprimarea asta s-ar traduce, de cele mai multe ori, prin ai probleme cu mintea, cu gândurile. Adică, în cazul acesta, partea corpului desemnată de cap este folosită mai degrabă ca sinonim pentru ceva mai abstract – gânduri. Este o exprimare care numește corpul și, în același timp, îl pune într-un rol secundar.

Mintea noastră funcționează (și) pe baza categoriilor. Împarte lucrurile în categorii și operează asupra lor. O astfel de împărțire este reprezentată de separarea minte-corp. Este o separare pe cât de nenaturală, mai ales când vine vorba de psihoterapie, pe atât de la îndemână și exersată. Și când spun exersată mă refer la felul în care noi ne raportăm la noi înșine dar chiar și la felul în care teoriile noastre științifice se raportează la noi. Medicina și psihologia de exemplu au o istorie lungă de teoretizare pe fundamentul acestei dihotomii. Și schimbarea acestei paradigme este de-abia la început. O schimbare care presupune înțelegerea mai profundă a interdependențelor dintre corp-minte-psihic, înțelegerea caracterului nenatural al separării lor și consecințele pe care această separare le are.

Conform acestei perspective, corpul își găsește locul în psihoterapie. Sau, mai precis, este recunoscută nevoia ca și corpul să aibă un loc important în psihoterapie.

Ce înseamnă acest lucru? Ce reprezintă acest loc al corpului în psihoterapie?

Corpul nu a lipsit și nu lipsește niciodată din psihoterapie. Psihoterapia este un proces care are loc de la psihic la psihic, între două persoane, fiecare în corpul ei. Când mă refer la un loc al corpului în psihoterapie mă refer la faptul că psihoterapia trebuie să ia în seamă corpul, să îl implice în proces. Este mult mai mult decât a lua act de prezența lui (inevitabilă). Corpul are loc în psihoterapie atunci când mesajele lui sunt receptate, sunt înțelese ca fiind mesajele persoanei din fața mea în aceeași măsură în care cuvintele reprezintă mesajul persoanei din fața mea. De cele mai multe ori chiar într-o mai mare măsură. Locul corpului în psihoterapie presupune că el, corpul, este perceput, recunoscut, înțeles de terapeut dar și de client. Un metaobiectiv al psihoterapiei l-aș descrie ca fiind o percepție integrată despre sine a clientului. O percepție în care nu mai poate fi vorba despre mine și despre corpul meu. Este vorba despre mine, un mine din care fac parte și gânduri și emoții și corp.

Care sunt semnele pe care ni le oferă corpul nostru și care ne pot transmite că putem apela la psihoterapie?

Corpul ne dă din plin semne. Semnele nu vin însă cu instrucțiuni de utilizare. Sau sunt mai degrabă destul de puține categorii de semne care au ajuns să li se asocieze și un fel de indicații de utilizare. De pildă, un atac de cord e un semn care automat vine cu instrucțiunea mergi la medic. De cealaltă parte, un atac de panică vine cu instrucțiunea mergi la psihoterapeut – chiar dacă în acest caz traseul implică de cele mai mult ori și mersul la medic înainte.

Corpul este un fel de registru contabil al tuturor experiențelor noastre de viață. Unele înregistrări din acest registru sunt foarte clare, explicite, directe, punctuale. Un exemplu ar fi de pildă rănile sau, mai apoi, cicatricile de pe urma unui accident. Ele marchează într-o formă cât se poate de fizică repercursiunile unui eveniment traumatic. Alte înregistrări din acest registru sunt mai degrabă nelizibile. Știm că scrie ceva dar nu înțeleg ce sau, dacă înțelegem ce scrie nu înțelegem sau nu știm cine a scris, în ce context. Un exemplu în acest sens ar fi, cred eu, bolile autoimune. Sunt boli pentru care, din perspectivă medicală, nu există explicații satisfăcătoare cu privire la ce anume le cauzează. Este mai clar procesul pus în scenă de aceste boli dar nu este clar ce a determinat instalarea acestui proces. Pentru acest tip de boli apar de exemplu domenii relativ noi de cercetare, cum este cazul psihoneuroimunologiei. Bazându-se pe unitatea minte-psihic-corp, aceste perspective încep să ofere răspunsuri mai coerente. Un exemplu de perspectivă coerentă, accesibilă, asupra legăturii minte-corp în contextul unor boli cronice este cartea When the Body Says No (Gabor Mate)

Exemplele de mai sus fac referire cumva la noțiunea de boală. Cum sună vocea corpului înafara unui astfel de context?

Corpul nostru deține cea mai veche și comprehensivă memorie de care dispunem. Înainte de cuvinte, înainte de gândire, înainte de orice a fost corpul. Și corpul memorează totul. Toate experiențele noastre emoționale intense au stocată o amintire în primul rând corporală. Experiențele traumatice se trăiesc prin corp. În astfel de experiențe traumatice trăirea rămâne încapsulată sub forma unei amintiri corporale, decuplată de la mecanismele de autoreglare, decuplată chiar și de la memoria noastră declarativă – cea pe care o putem pune în cuvinte. Acest tip de scurtcircuit este cumva responsabil de dificultățile pe care o persoană care a trăit o traumă poate începe să le resimtă mulți ani după eveniment. Lucrurile par să nu aibă niciun sens pentru că pur și simplu corpul se manifestă într-o manieră căreia pare că îi lipsește sensul. De cele mai multe ori este nevoie ca aceste dificultăți să devină acute, să devină foarte presante și invalidante pentru ca ele să mobilizeze persoana să ceară ajutor.

Când însă intensitatea sau tonalitatea mesajului corpului nu este atât de ridicată, presantă, atunci semnele corpului le-aș încadra într-o altă categorie (pentru că și mie îmi plac categoriile se pare). Îmi vine să o numesc categoria semnele benigne. Ele, de cele mai multe ori, nici nu se califică la nivelul de semn. Pentru că ajungem să le considerăm pur și simplu firești sau pentru că, aparent, nu ne aduc vreun deserviciu major, cel puțin nu încă. De exemplu – un nod în gât, tremuratul vocii, transpirații reci când trebuie să îi prezentăm șefului nostru un proiect la care am lucrat. Spunem e normal să ai puține emoții, e de la emoții și trecem mai departe. Acea reacție a corpului nu devine pentru noi un semn care să aibă energia să ne mobilizeze în efortul de a avea grijă de noi. A avea grijă de mine, în acest context, ar putea însemna să descoper ce am nevoie pentru a-mi ajuta corpul (a mă ajuta) să nu treacă prin acea stare de disconfort.

Exemplul pare destul de drastic, în sensul în care pare că din punctul ăsta de vedere toți pare că avem probleme

Întrebarea a fost despre semnele corpului și psihoterapie. Toți avem parte de semne din partea corpului nostru. Pentru unii dintre noi o parte din aceste semne pot deveni o problemă, pentru alții nu. Psihoterapia însă nu este numai despre probleme, deși în acest registru are cel mai mare potențial de a ajuta semnificativ. Psihoterapia nu este rezervată problemelor, ea este disponibilă pentru orice fel de creștere. Prin urmare aș reformula astfel – din punctul ăsta de vedere toți avem potențial de a crește, de a ne dezvolta, de a ne îngriji.

The post Corpul în psihoterapie appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Ce reprezintă o traumă din punct de vedere psihologic?

Criteriile prin care este definită trauma la nivel psihic fac referire la situația trigger, pe de o parte, și la modul în care este resimțită la nivel subiectiv de persoana care trăiește experiența.
Trauma intervine în momentul în care o serie de factori situaționali amenințători copleșesc mecanismele personale de autoreglare. Are loc ceea ce se numește splitare sau disociere. De asemenea, trauma provoacă sentimente profunde de

• neputință
• frică
• vulnerabilitate fără protecție

În urma traumei are loc o deteriorare pe termen lung a vitalității, identității și mecanismelor de autoreglare.

Pe scurt, trauma reprezintă ceea ce se întâmplă în interiorul meu într-o situație amenințătoare, copleșitoare. Și ceea ce se întâmplă este că în mine are loc o ruptură și mecanismele mele psihice sunt alterate ca urmare a acestei rupturi.

Care sunt contextele generatoare de traumă?

Cel mai simplu de pus in evidență sunt traumele care intervin ca urmare a unei situații în care este pusă în pericol viața persoanei. Spun că este simplu de pus în evidență pentru că, perceptual, ne este mai ușor să surprindem potențialul traumatic al unei astfel de experiențe, ne este mai facil să ne raportăm la o astfel de situație dintr-o perspectivă în care acest potențial traumatic este foarte clar.

Trauma este însă o experiență subiectivă. Este vorba despre ce se întâmplă în persoană într-un anumit context. Există prin urmare o serie mai largă de experiențe cu un potențial traumatic ridicat. Acest potențial este activat în funcție de resursele persoanei și de maniera particulară în care o persoană trăiește experiența.

Care sunt principalele tipuri de traumă?

Există mai multe tipuri de clasificări ale tipurilor de traumă psihică. Pe lângă traumele existențiale, cele în care este vorba despre amenințarea cu pierderea vieții, putem vorbi de exemplu despre:

• trauma de relație
• trauma de atașament
• trauma de pierdere
• trauma de abandon
• trauma de identitate

În fiecare dintre aceste cazuri este vorba despre o situație amenințătoare, despre copleșirea persoanei care trăiește experiența și despre splitarea/ruperea care are loc în psihicul persoanei pentru a putea face față experienței. Traumatizarea psihică presupune acest fenomen de disociere necesar pentru ca persoana să poată face față atunci, acelei experiențe. 

Despre ce este vorba, mai exact, în trauma de identitate?

Trauma de identitate are o desfășurare procesuală diferită decât cea existențială. Este mai discretă. În acest caz nu mai vorbim despre o situație punctuală, despre un singur eveniment traumatic. Aici este vorba despre o sumă de episoade înalt stresante, care, în mod individual, nu îndeplinesc criteriile de mai sus. Însă, repetate în mod consecvent, au potențialul traumatizant. În plus, caracteristica acestor episoade este dată de faptul că ele sunt despre faptul că persoana nu este ce ar trebui să fie. Și în aceste episoade sunt implicate, de cele mai multe ori, persoanele de atașament – părinții.

Imaginați-vă un copil căruia, în mod consecvent, i-a fost ținut un discurs din categoriile următoare: tu nu trebuia să te naști, tu nu trebuia să fii fată, nu ești în stare de nimic, tu trebuie să fii tot timpul cel mai bun. Desigur, aceste propoziții sunt doar niște simplificări ale unor atitudini, cu tot ce intră în ele – ton, comportamente. Expunerea la un astfel de discurs, venit din mediul în care copilul practic devine, îl forțează să își schimbe identitatea astfel încât să corespundă. Renunț la mine pentru a fi ce mi se spune că trebuie să fiu. Fac asta pentru că de acest lucru practic depinde supraviețuirea mea. Pentru un copil, a nu fi conform cerințelor părinților, este o chestiune care ține de supraviețuire. Firește, acesta nu este un proces conștient.

Care sunt consecințele traumatizării?

Una dintre consecințele importante ale traumatizării este legată de faptul că disocierea, necesară în momentul traumatizării, continuă să existe în maniera de funcționare a persoanei și după ce situația traumatică s-a încheiat. Asta se traduce in principal prin existența unui grad ridicat de confuzie în interiorul persoanei, prin lipsa de coerența a unor părți importante din povestea vieții sale.

Un exemplu de confuzie, des întâlnit, îl reprezintă de pildă un discurs de acest tip – am 40 de ani, am o familie minunată, profesional sunt un om împlinit, financiar sunt mai mult decât mulțumit….și cu toate astea simt că nu sunt bine și nu înțeleg de ce.

Traumatizarea psihică, atunci când are loc, ne obligă să trecem pe un mod de funcționare care are drept principal reper realitatea interioară – prioritatea în acel moment este să depășim durerea, teroarea din interiorul nostru. Consecințele pe termen lung ar putea fi explicate prin faptul că acea stare de fapt se perpetuează pe termen lung, ceea ce are drept consecință o adaptare deficitară la realitatea exterioară. 

Ce presupune recuperarea după traumă?

Este vorba despre recuperarea părților noastre sănătoase. Asta înseamnă pe de o parte recuperarea realității exterioare drept reper și pe de altă parte recuperarea capacității noastre de a recunoaște durerea de atunci, de a-i permite dreptul la existență în contextul de acum. Este un proces prin care povestea noastră post-traumă devine coerentă. Înțelegem de ce a fost important să reacționăm într-un fel atunci și care sunt posibilitățile de reacție acum. Pentru că trauma, mai precis traumatizarea, presupune inevitabil o îngustare a câmpului de opțiuni pe care le ai la dispoziție. Psihoterapia traumei se orientează înspre recuperarea acestei diversități de opțiuni, înspre recuperarea flexibilității persoanei.

Este un proces în pași mici în care fiecare bucată incoerentă din persoană primește ocazia de a se clarifica, de a se reasambla, într-o formă nouă, coerentă, în dimensiunea eului nostru.

The post Ce este trauma? appeared first on Cabinet de Psihoterapie.