Disocierea de zi cu zi
În urmă cu șase luni am pierdut un document foarte important. L-am căutat ore în șir, în toate locurile din casă, de mai multe ori, convins fiind că eu nu pierd niciodată nimic. Șase luni mai târziu completez cererea de eliberare a unui duplicat, ajung la rubrica în care trebuie să descriu împrejurările în care l-am pierdut, completez împrejurări necunoscute, semnez. Apoi, la fel de firesc cum plouă acum afară, în mintea mea apare gândul: documentul este într-o mapă neagră, în portbagajul de pe mașină (răscolisem deja mașina de câteva ori, nu însă și portbagajul de deasupra, pentru că nu avea ce să caute acolo). Totul e foarte clar, contextul în care l-am pus acolo, felul în care mi-am spus atunci că îl voi lua apoi și îl voi pune la locul lui, să nu îl uit. Am depus cererea, m-am dus direct la mașină, deschid portbagajul, găsesc mapa, cu documentul, la fel de firesc ca și când doar ce o lăsasem acolo în urmă cu 5 minute.
Cred că am auzit la un moment dat expresia fără anxietate nu am putea trece strada și o folosesc destul de des. Este maniera prietenoasă în care mă raportez la o parte firească din noi care, cu un strop de anxietate, ne protejează. În cazul acesta ar fi anxietatea care ne face să ne uităm în stânga și în dreapta să verificăm că nu vine nicio mașină și că putem traversa în siguranță. Este mecanismul firesc prin care știm să trecem dintr-o stare în alta în funcție de nevoia pe care o avem într-un moment sau altul. Funcționarea firească și protectoare poate fi însă provocată într-un context în care nu mai este vorba despre firesc, este vorba despre supraviețuire. Și o astfel de provocare își poate pune amprenta asupra felului în care, un mecanism conceput să ne protejeze ajunge să rămână blocat într-o funcționare extremă și după ce contextul în care a fost provocat a dispărut.
Disocierea în traumă
Trecerea printr-o experiență traumatică activează disocierea ca un mecanism de supraviețuire. “Disocierea se referă la o separare rigidă a părților experiențelor, incluzând experiențele somatice, experiențe ale conștientizării, experiențe afective, perceptive, o separare a identității și memoriei.” (Elizabeth Howell, The dissociative mind, 2005). Pentru a supraviețui, corpul/mintea fac ce au de făcut pentru a se extrage din acea experiență, pentru a nu mai fi cu totul acolo. Psihicul se rupe. Apoi urmează efortul psihicului de a ține departe bucăți rezultate din această ruptură. Devine aproape la fel de important ca părțile care au simțit durerea de exemplu să devină exilate, trimise undeva cât mai departe, ne-recunoscute. Pentru că ele amintesc în modul cel mai fidel cu putință, de experiența propriu-zisă. Aceste părți devin la fel de amenințătoare ca experiența inițială. Și neputința de atunci, din acel/acele evenimente, este una care amenință să se facă simțită și acum în relație cu aceste părți exilate.
Când experiența rupturii a fost mai degrabă o regulă, în copilărie, așa cum se întâmplă în situațiile în care copiii cresc într-un mediu marcat fie de abuz fie de neglijență, părțile exilate sunt părți ale identității copilului și, mai apoi, ale adultului. Sunt părți la care a trebuit să renunțe, de care a trebuit să se rupă, pentru a deveni “corespunzător” mediului în care a crescut. Disocierea nu poate însă exila aceste părți înafara psihicului, înafara corpului. Nu poate decât să le îndepărteze cât mai mult, să întrețină un fel de management al distanțelor la care aceste părți sunt obligate să continue să existe, cu un consum uriaș de energie. Și acest management, în ciuda resurselor pe care le solicită, le înghite, dă greș. Inevitabil, părțile exilate ies, din când în când la lumină, cerându-și îngrijirea de care au nevoie. Cerând să fie văzute și recunoscute. Cerându-și locul care li se cuvine, ca părți ale întregului.
Re-întâlnirea
Întâlnirea cu părțile exilate este pasul final al unui proces în care, la început, este importantă câștigarea încrederii părților care, de atâta vreme, se ocupă cu ținerea exilaților la distanță. Este vorba despre părți care s-au dedicat acestei sarcini de protejare în singurul și cel mai bun mod pe care îl cunosc. Și e nevoie ca aceste părți să aibă încredere că e în regulă să ia o pauză, că luând o pauză din misiunea lor nu se va întâmpla ceea ce se tem că s-ar putea întâmpla. Și apoi să aibă încredere că, odată ce acest lucru se întâmplă, nu vor avea soarta exilaților. Adică vor continua să aibă în continuare un loc, ca părți ale întregului. Doar că se pot bucura de alte tipuri de misiuni, își pot investi energia în alt fel de roluri.