Psihoterapia este asociată, în general, cu probleme ale minții. Sau, un alt fel de formulare – cu probleme sufletești. Cum și în ce fel își găsește corpul loc în povestea psihoterapiei?
Este adevărat. Această concepție foarte frecvent întâlnită este de multe ori rezumată de expresia ai probleme cu capul. Dacă mergi la psihoterapeut înseamnă că ai probleme cu capul. Și ce mi se pare interesant este că exprimarea asta s-ar traduce, de cele mai multe ori, prin ai probleme cu mintea, cu gândurile. Adică, în cazul acesta, partea corpului desemnată de cap este folosită mai degrabă ca sinonim pentru ceva mai abstract – gânduri. Este o exprimare care numește corpul și, în același timp, îl pune într-un rol secundar.
Mintea noastră funcționează (și) pe baza categoriilor. Împarte lucrurile în categorii și operează asupra lor. O astfel de împărțire este reprezentată de separarea minte-corp. Este o separare pe cât de nenaturală, mai ales când vine vorba de psihoterapie, pe atât de la îndemână și exersată. Și când spun exersată mă refer la felul în care noi ne raportăm la noi înșine dar chiar și la felul în care teoriile noastre științifice se raportează la noi. Medicina și psihologia de exemplu au o istorie lungă de teoretizare pe fundamentul acestei dihotomii. Și schimbarea acestei paradigme este de-abia la început. O schimbare care presupune înțelegerea mai profundă a interdependențelor dintre corp-minte-psihic, înțelegerea caracterului nenatural al separării lor și consecințele pe care această separare le are.
Conform acestei perspective, corpul își găsește locul în psihoterapie. Sau, mai precis, este recunoscută nevoia ca și corpul să aibă un loc important în psihoterapie.
Ce înseamnă acest lucru? Ce reprezintă acest loc al corpului în psihoterapie?
Corpul nu a lipsit și nu lipsește niciodată din psihoterapie. Psihoterapia este un proces care are loc de la psihic la psihic, între două persoane, fiecare în corpul ei. Când mă refer la un loc al corpului în psihoterapie mă refer la faptul că psihoterapia trebuie să ia în seamă corpul, să îl implice în proces. Este mult mai mult decât a lua act de prezența lui (inevitabilă). Corpul are loc în psihoterapie atunci când mesajele lui sunt receptate, sunt înțelese ca fiind mesajele persoanei din fața mea în aceeași măsură în care cuvintele reprezintă mesajul persoanei din fața mea. De cele mai multe ori chiar într-o mai mare măsură. Locul corpului în psihoterapie presupune că el, corpul, este perceput, recunoscut, înțeles de terapeut dar și de client. Un metaobiectiv al psihoterapiei l-aș descrie ca fiind o percepție integrată despre sine a clientului. O percepție în care nu mai poate fi vorba despre mine și despre corpul meu. Este vorba despre mine, un mine din care fac parte și gânduri și emoții și corp.
Care sunt semnele pe care ni le oferă corpul nostru și care ne pot transmite că putem apela la psihoterapie?
Corpul ne dă din plin semne. Semnele nu vin însă cu instrucțiuni de utilizare. Sau sunt mai degrabă destul de puține categorii de semne care au ajuns să li se asocieze și un fel de indicații de utilizare. De pildă, un atac de cord e un semn care automat vine cu instrucțiunea mergi la medic. De cealaltă parte, un atac de panică vine cu instrucțiunea mergi la psihoterapeut – chiar dacă în acest caz traseul implică de cele mai mult ori și mersul la medic înainte.
Corpul este un fel de registru contabil al tuturor experiențelor noastre de viață. Unele înregistrări din acest registru sunt foarte clare, explicite, directe, punctuale. Un exemplu ar fi de pildă rănile sau, mai apoi, cicatricile de pe urma unui accident. Ele marchează într-o formă cât se poate de fizică repercursiunile unui eveniment traumatic. Alte înregistrări din acest registru sunt mai degrabă nelizibile. Știm că scrie ceva dar nu înțeleg ce sau, dacă înțelegem ce scrie nu înțelegem sau nu știm cine a scris, în ce context. Un exemplu în acest sens ar fi, cred eu, bolile autoimune. Sunt boli pentru care, din perspectivă medicală, nu există explicații satisfăcătoare cu privire la ce anume le cauzează. Este mai clar procesul pus în scenă de aceste boli dar nu este clar ce a determinat instalarea acestui proces. Pentru acest tip de boli apar de exemplu domenii relativ noi de cercetare, cum este cazul psihoneuroimunologiei. Bazându-se pe unitatea minte-psihic-corp, aceste perspective încep să ofere răspunsuri mai coerente. Un exemplu de perspectivă coerentă, accesibilă, asupra legăturii minte-corp în contextul unor boli cronice este cartea When the Body Says No (Gabor Mate)
Exemplele de mai sus fac referire cumva la noțiunea de boală. Cum sună vocea corpului înafara unui astfel de context?
Corpul nostru deține cea mai veche și comprehensivă memorie de care dispunem. Înainte de cuvinte, înainte de gândire, înainte de orice a fost corpul. Și corpul memorează totul. Toate experiențele noastre emoționale intense au stocată o amintire în primul rând corporală. Experiențele traumatice se trăiesc prin corp. În astfel de experiențe traumatice trăirea rămâne încapsulată sub forma unei amintiri corporale, decuplată de la mecanismele de autoreglare, decuplată chiar și de la memoria noastră declarativă – cea pe care o putem pune în cuvinte. Acest tip de scurtcircuit este cumva responsabil de dificultățile pe care o persoană care a trăit o traumă poate începe să le resimtă mulți ani după eveniment. Lucrurile par să nu aibă niciun sens pentru că pur și simplu corpul se manifestă într-o manieră căreia pare că îi lipsește sensul. De cele mai multe ori este nevoie ca aceste dificultăți să devină acute, să devină foarte presante și invalidante pentru ca ele să mobilizeze persoana să ceară ajutor.
Când însă intensitatea sau tonalitatea mesajului corpului nu este atât de ridicată, presantă, atunci semnele corpului le-aș încadra într-o altă categorie (pentru că și mie îmi plac categoriile se pare). Îmi vine să o numesc categoria semnele benigne. Ele, de cele mai multe ori, nici nu se califică la nivelul de semn. Pentru că ajungem să le considerăm pur și simplu firești sau pentru că, aparent, nu ne aduc vreun deserviciu major, cel puțin nu încă. De exemplu – un nod în gât, tremuratul vocii, transpirații reci când trebuie să îi prezentăm șefului nostru un proiect la care am lucrat. Spunem e normal să ai puține emoții, e de la emoții și trecem mai departe. Acea reacție a corpului nu devine pentru noi un semn care să aibă energia să ne mobilizeze în efortul de a avea grijă de noi. A avea grijă de mine, în acest context, ar putea însemna să descoper ce am nevoie pentru a-mi ajuta corpul (a mă ajuta) să nu treacă prin acea stare de disconfort.
Exemplul pare destul de drastic, în sensul în care pare că din punctul ăsta de vedere toți pare că avem probleme 
Întrebarea a fost despre semnele corpului și psihoterapie. Toți avem parte de semne din partea corpului nostru. Pentru unii dintre noi o parte din aceste semne pot deveni o problemă, pentru alții nu. Psihoterapia însă nu este numai despre probleme, deși în acest registru are cel mai mare potențial de a ajuta semnificativ. Psihoterapia nu este rezervată problemelor, ea este disponibilă pentru orice fel de creștere. Prin urmare aș reformula astfel – din punctul ăsta de vedere toți avem potențial de a crește, de a ne dezvolta, de a ne îngriji.