Mi-am notat în agendă fraza “așteptările sunt resentimente în construcție” (spusă de David Kessler, vorbind despre doliu). Mi-a atras atenția, am notat-o și mi-am creat imediat așteptarea de a-i acorda ceva mai mult timp, de a mă gândi la ea, de a găsi o poză sugestivă peste care să scriu acest citat, așteptându-mă desigur ca și altora să li se pară foarte “potrivite” și cuvintele și combinația cu imaginea.

Și tot gândindu-mă la aceste cuvinte, tot mai departe de contextul în care le-am auzit, începeau să nu mi se mai pară la fel de…”adevărate”. Pentru că asta mă gândesc că îmi atrage atenția, de multe ori, capacitatea unor cuvinte de a descrie o felie cât mai mare de adevăr. Îmi veneau în minte alte cuvinte despre așteptări. Îmi venea în minte de exemplu cum e important ca părinții să aibă așteptări ridicate din partea copiilor (a nu se confunda cu modul în care exprimă așteptările și modul în care se comportă în virtutea acestor așteptări). Și simțeam nevoia să caut forma exactă a unui citat din care îmi rămăsese doar esența. Și anume: “tratează un copil ca și când este deja persoana care este capabil să ajungă” (Haim Ginott). Și o altă frază care vorbea foarte frumos despre cum e important să țintești sus, sus de tot, pentru ca și dacă nu nimerești fix unde ai țintit să nimerești totuși…sus.

Oricum, ideea este că subiectul legat de așteptări a devenit foarte nuanțat, așa cum e firesc să fie. Voiam inițial să împart așteptările în două categorii. Dar, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că ies mai multe categorii:

• așteptările tale de la tine
• așteptările tale de la ceilalți
• așteptările celorlalți de la tine
• ceea ce crezi tu că sunt așteptările celorlalți de la tine

Cum a început totul? Păi…la început a fost…așteptarea celuilalt de la tine. Adică a mamei, a tatălui, a celor care te îngrijeau. Și sub lupa acestei așteptări ai început să îți înveți și să dezvolți felul în care să îți formulezi propriile așteptări de la tine. Dar tot la început a fost, desigur, și așteptarea ta, așa bebeluș cum erai, de a fi îngrijit, iubit, protejat, susținut de cel de lângă tine. Se cheamă nevoi, sunt în dotarea standard a noastră, a tuturor. Și tot în dotarea standard a unui copil vine așteptarea ca nevoile sale să fie satisfăcute. 

Deci se întâmplă multe lucruri pe bază de așteptări încă de devreme. Și felul în care se întâmplă creează schema pe care o vom urma apoi în definirea așteptărilor noastre, de adulți.

Așteptările sunt ca niște ochelari de soare – pot fie să te ajute fie să te încurce, în funcție de cum îi folosești. Ai nevoie de ei dacă pleci într-o croazieră pe mare, vara dar e cam neadecvat să îi porți noapte prin casă. Important e să te folosești de așteptările tale astfel încât să mai degrabă să te ajute, să fie mai degrabă potrivite, să te sprijine să crești și să îți manifești sănătatea, vitalitatea, forța, potențialul. Așteptările colorează felul în care vezi lucrurile în jurul tău – asta e, într-un fel, metafora care a făcut să mi se pară potrivită poza.

Cu bine!

The post Așteptări appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Cred că va fi și un moment în care vom începe să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat cu noi în perioada asta. Vom fi surprinși de reacții spontane pe care le vom avea și nu le vom recunoaște. Vom fi surprinși de reacțiile celor din jur, care par să fie cumva noi pe radarul nostrul. Și mă aștept ca, în cazul acelora dintre noi care au copii, să fim surprinși de reacțiile lor. Semne discrete pe care ni le vor da și pe care cred că e important să le percepem și să le înțelegem cât de bine putem, pentru a le da și lor o șansă să înțeleagă despre ei, ce simt.

Trecând pe lângă o pajiște verde, întinsă, plină de copaci, pe care mai erau (doar) doi copii, fetița mea mă roagă să mergem și noi. Mă roagă, promițându-mi că nu se va apropia de ceilalți oameni. A exprimat direct și exact realitatea noastră din ultimele două luni: ne-am promis nouă înșine că nu ne vom apropia de ceilalți oameni. Noi am exprimat-o în tot timpul ăsta mai nuanțat, cu mai multe detalii, mai grijuliu. Dar dincolo de toate detaliile, asta a fost esența – promisiunea distanței față de celălalt.

Pe drumul de întoarcere un domn ne oprește pentru a-i adresa complimente fetiței. La final îi întinde două bomboane. Instinctiv ea are tendința de a se întinde și eu de a refuza. Îi mulțumesc domnului pentru gest, refuzându-l cu un zâmbet, îmi zâmbește, sigur toți trei simțim un amestec ciudat de frustrare și de bucurie. Așa că, poate în prea multe cuvinte, din nou, îi explic că în perioada aceasta este mai bine să evităm să facem schimburi de obiecte cu alți oameni. Putem face totuși schimb de bucurie (bucuria ei de a primi complimentele) și recunoștință (recunoștința mea pentru intenția atât de frumoasă a străinului). Dincolo de aceste cuvinte rămâne totuși aceeași frustrare – promisiunea distanței față de celălalt.

Îmi este clar că ieșim schimbați, într-o mai mică sau mai mare măsură, după respectarea acestei promisiuni. O promisiune făcută din grijă pentru noi dar și pentru celălalt. Acum, schimbați, avem nevoie să ne reglăm, să ne auto-reglăm această schimbare, să o calibrăm. Realitatea este că distanța față de celălalt este, pentru noi, ne-naturală. Suntem acum sub efectul unei duble legături (double bind): tendința naturală de a fi aproape de celălalt, contextul ne-natural în care am pus distanță între noi și celălalt. Primul efect al unei legături duble este confuzia.

Tocmai de aceea cred că avem nevoie de un fel de nouă promisiune. O promisiune că noi vom rămâne aproape de ce simțim, că nu vom pune distanță între noi și trăirile noastre. Că nu e nimic din ceea ce vom trăi care să nu merite atenția și compasiunea noastră, dorința noastră de a înțelege și de a accepta. Promisiunea că nu ne vom grăbi să uităm, ca și când n-a fost. Pentru că a fost, pentru că este. Promisiunea că ne vom aminti că experiența prin care am trecut fiecare este una colectivă. Promisiunea de a rămâne aproape de realitatea noastră din interior, așa cum este – uneori confuză, uneori entuziasmată, uneori cu frică, uneori cu speranță.

Cu bine!

The post Promit să nu mă apropii! appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Aș fi gata să pariez că sunt șanse mari să fi avut și voi un coleg de școală, să îi spunem colegul X, pe care părinții voștri vi-l dădeau tot timpul ca etalon, mai ales când venea vorba de note. Și vă amintiți cum, venind acasă bucuroși că ați luat un 9 la mate, sunteți întâmpinat cu replica și colegul X cât a luat?  Acum… dacă vă regăsiți în postura de colegul X, ce vreau să spun mai departe s-ar putea să vă intereseze și pe voi. Pentru că vreau să vorbesc un pic despre cât de ușor este ca etichetele de tipul colegul X să ne încurce atunci când vrem să răspundem la întrebarea cine sunt EU.

Diferențierea și matematica

Zilele trecute am participat la o conferință la care subiectul principal a fost identitatea sănătoasă. Nerăbdător și entuziasmat cum eram, m-am trezit ușor neliniștit atunci când am auzit o definiție a identității. Aceasta sună așa: eu suntsuma tuturor experiențelor mele de viață, conștiente și inconștiente. Stând puțin de vorbă cu neliniștea pe care am surprins-o la mine auzind această definiție, mi-am dat seama că ea, neliniștea, este despre sentimentul că din această formulă lipsește ceva. Că într-un fel nu îmi vine neapărat confortabil să mă definesc doar prin suma experiențelor. Că trebuie să mai fie ceva. Am rezolvat (deocamdată) acestă neliniște separând conceptele de EU și IDENTITATE.

Am pus astfel egal între formulă și identitate și mi-am spus – eu sunt eu și am această identitate, care este suma tuturor experiențelor mele de viață, conștiente și inconștiente. Și m-am liniștit. Așa cum o mașină nu este doar suma pieselor sale, configurația ei, ci este și modul unic în care piesele au fost asamblate, într-o succesiune și o secvență unică temporală. Așa cum o mașină devine dintr-o simplă mașină o mașină pe care eu o conduc, acum. 

Acum, dacă paragraful de mai sus v-a trezit confuzie, înțeleg (dacă nu, perfect!). L-am recitit și eu și da, face parte din categoria aceea la care eu mă refer cu trebuia să fii acolo (atunci când încerc să explic o situație amuzantă și nu reușesc să surprind destul de bine amuzantul din ea). Deci da, poate un pic confuz, îl las așa totuși și merg către ce voiam să spun de fapt.

Diferențierea sau eu sunt eu

Voiam să scriu câteva gânduri despre felul în care noi obișnuim să ne definim pe noi înșine. Despre felul în care ne răspundem la întrebarea cine sunt eu? (dacă și când ne-o punem, desigur). Nu mă aventurez în a vorbi despre răspunsul la întrebare. Vreau doar să vorbesc puțin despre unul dintre reperele esențiale în funcție de care, cred eu, fiecare dintre noi ne construim răspunsul/răspunsurile. Reperul acesta este diferențierea. Mai precis diferențierea sinelui. Conceptul acesta are două ramificații: diferențierea intrapsihică și diferențierea interpersonală. Nu voi continua mult cu teoria, încă puțin. Diferențierea intrapsihică se referă la capacitatea noastră de a fi conștienți de noi înșine, de a ne distinge gândurile și emoțiile, iar diferențierea interpersonală se referă la capacitatea noastră de a rămâne autonomi în relațiile cu alții, de a separa și distinge experiența noastră de experiența celuilalt (și da, celălalt se referă mai ales la un celălalt foarte semnificativ). În funcție de cum avem antrenată diferențierea ne vom formula și răspunsul la întrebarea cine sunt eu. Și evident, mai important, în funcție de diferențierea noastră suntem. Suntem cu noi înșine și suntem în relații cu ceilalți. Dacă luăm diferențierea ca o lentilă și ne uităm cu ea peste caracterizări precum sunt total independent, nu suport să depind de altcineva, nu suport să fiu singur, depind de cel de lângă mine - pentru toate aceste expresii ne putem imagina o formulă matematică în care să intre gradul de diferențiere.

Atenția pe diferențiere

Felul în care ajungem să avem un anumit tip de granițe – mai flexibile sau mai rigide, mai permeabile sau mai impenetrabile – și mai ales măsura în care reușim să fim conștienți de granițele noastre și de calitățile lor sunt aspecte pe care le dezvoltăm în special prin prisma relațiilor și experiențelor de viață. Tot o experiența de viață semnificativă pentru configurația granițelor noastre o reprezintă concentrarea deliberată a atenției noastre asupra a ceea ce înseamnă diferențierea noastră. Aceasta este o experiență care ne stă la îndemănă, un exercițiu și un efort pe care îl putem face și care are ca prim rezultat o mai mare claritate cu privire la cine sunt eu, care sunt experiențele mele.  Pentru că primul semn al unei diferențieri ne-optime îl reprezintă confuzia – mă simt trist fără motiv, nu știu de ce am exagerat, trăiam în panică deși nu mă amenința nimic – claritatea este mecanismul prin care optimizăm diferențierea. Această concentrare a atenției pe tine însuți devine un altfel de prismă prin care ne putem uita la noi. Așa cum lumina care trece printr-o prismă e desfăcută în culori, așa atenția ne desface pe noi înșine în gândurile noastre, senzațiile noastre, emoțiile noastre. Odată desfăcute, privindu-le în felul acesta neamestecat, șansele de a le da sens și coerență cresc. Cu acest plus de coerență câștigăm energia de a ne reconfigura harta internă, granițele interne (și externe) într-o manieră care să ne ajute mai mult. Ne e mai clar ce avem nevoie.

Tu ești tu! îi zic fetiței mele și nu întotdeauna dintr-o stare de diferențiere optimă. Eu sunt eu! îmi răspunde alteori, cu o încredere contagioasă.

PS: Prezentarea susținută de Franz Ruppert la București, pe tema identității sănătoase, o găsiți aici.

The post Diferențierea. Tu ești tu! appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Pe mine mă trezește câteodată fiica mea, cu o întrebare care mă forțează să stau în prezent – de ce niciodată nu avem timp? O întrebare pe care instinctiv o pui la 3 ani și pe care instinctiv o înăbuși mai târziu.

Prinși în transa nevredniciei, dorințele sunt axate pe liniștirea, o dată pentru totdeauna, temerii noastre legate de imperfecțiune. Ne străduim să punem lucrurile cap la cap și să evităm să facem greșeli, chiar dacă știm că ambele situații sunt imposibile. Mereu ne dorim să fim destul de buni în legătură cu munca noastră, cu responsabilitățile de a fi părinte, în legătură cu relațiile, sănătatea, aspectul și viața noastră. Cu toate acestea, pentru că astfel de lucruri nu se întâmplă, avem sentimentul că ceva ne lipsește sau este greșit. În permanență ne îndreptăm atenția către momentul următor, în speranța că ne va oferi satisfacția pe care clipa de față nu ne-o oferă (Acceptarea necondiționată, Tara Brach).

Copiii trăiesc în prezent și din prezent privesc trecutul și viitorul. Pentru ei sensul este aici și acum și de aici explorează liberi înainte și înapoi. Fac asta în mod natural cât timp aici și acum e în continuare sigur pentru ei. Până învață tot felul de trebuie pentru care nu mai primesc răspunsul la întrebarea de ce?

The post Never enough!? appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

A fi singur este un defect, un risc, un pericol, o rușine, o vină, o apăsare. Orice, dar numai ceva bun nu este. Când, de fapt, a fi singur este o nevoie, o nevoie legitimă, o nevoie sănătoasă. Dacă acceptăm o astfel de definiție, atunci e ca și când fraza de mai devreme se traduce în nevoia mea este un defect, un risc, un pericol, o rușine, o vină. Fiecare din noi avem nevoie să fim singuri și fiecare din noi ne raportăm la această nevoie într-un mod particular. O recunoaștem sau nu, o acceptăm sau nu, o împlinim sau nu, o putem împlini sau nu. Și modul în care acum ne raportăm la această nevoie reflectă modul în care, în trecut, nevoile noastre complementare au fost împlinite, în relațiile semnificative.

Un exemplu de astfel de nevoie complementară la care mă gândesc este nevoia copilului de a fi valorizat. Este nevoia oricărui copil, nevoie care poate fi împlinită doar în relațiile lui semnificative (da, în relație cu mama sa). Rănirea acestei nevoi poate însemna de exemplu cristalizarea unui mesaj despre sine de tipul eu nu sunt valoros. Odată internalizată o astfel de convingere, ca urmare a rănirii nevoii sale, devine mai clar cum acest copil, ajuns adult, ar putea avea dificultăți în a-și împlini el nevoia de a fi singur. Cum să fiu singur, doar eu cu mine, cel lipsit de valoare?

Și adevărul este că acum nici nu e prea greu să nu fii singur. Dimpotrivă. E suficient un click, like, share, comment, post, scroll, swipe și gata, brusc ești acolo, cu ceilalți, cu subiectele virtuale, cu prietenii virtuali. Ești preocupat de ceva din exteriorul tău. Nu ești singur, adică tu cu tine, ești tu cu toate evenimentele din jur, atenția ta se revarsă în exterior. Și dacă te plictisești te plictisești de toate lucrurile pe care le vezi, le citești, le asculți, plictiseala e întotdeauna mai mult despre afară decât despre interior. 

De ce avem nevoie totuși să fim singuri? Ce ne (poate) aduce? Primul lucru la care mă gândesc este legat de faptul că doar în această experiență poți cu adevărat conștientiza și re-evalua granițele tale. A fi singur cu tine, adică a-ți concentra atenția asupra ta, înseamnă a te re-cunoaște. Dacă atunci când ieși din casă îți arunci o privire în oglindă să vezi cum arăți, a-ți împlini nevoia de a fi singur îți oferă contextul de a arunca o privire într-o altfel de oglindă în care să vezi cum ești. Este contextul în care poți experimenta și stimula sentimentul libertății, al creativității. Motivele pentru care este sănătos (și important) pentru un copil să aibă experiența plictiselii sunt aceleași care susțin importanța nevoii de a fi singur a adultului – dezvoltarea sentimentului identității personale, dezvoltarea imaginației și a creativității.

The post Nevoia de a fi singur appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

psihologie. În 1998, James J Gross, cercetător reprezentativ pentru acest domeniu, scria un

articol numit “Domeniul emergent al reglării emoționale: o trecere în revistă integrativă”

(Gross, 1998, 281). Potrivit acestuia, reglarea emoțională studiază “felul în care indivizii

influențează ce fel de emoții au, când le au și cum le experimentează și le exprimă” (idem).

Ca și delimitare conceptuală, reglarea emoțională este separată de mecanismele de

coping, mecanismele de apărare sau de reglarea stării afective. Pentru a ajunge la acest tip

de diferențiere, este important de menționat cele mai relevante distincții între emoție și

concepte apropiate acesteia, din familia afectelor. Gross aduce lămuriri în acest sens,

prezentând afectele drept o categorie supraordonată pentru stări care pot include emoțiile,

episoadele emoționale sau dispozițiile. Se trasează așadar o linie de demarcație între

emoție, pe de o parte, episod emoțional, respectiv dispoziție, de cealaltă parte, toate fiind

subsumate categoriei superioare a afectelor. Afectele pot fi descrise drept “stări globale

difuze generate de structuri cerebrale subcorticale, în interacțiune cu reprezentări ale

corpului viscerosomatic primitiv” (Panksepp, 2005, p. 48).

Episodul emoțional se distinge prin faptul că, în timp ce emoția propriu-zisă se

derulează pe un interval scurt de timp, episodul emoțional este mai extins temporal dar și

spațial, prin includerea în caracteristicile sale a contextului în care se desfășoară. De

exemplu, atunci când vorbim despre furie, ca emoție, vorbim despre schimbări posturale,

faciale, ale vocii, expresii verbale caracteristice, în timp ce atunci când ne referim la un

episod emoțional asociat furiei avem în vedere totodată contextul social și toată secvența de

răspunsuri generată de interacțiunile care au loc în acest context. De cealaltă parte,

distincția dintre emoție și dispoziție este data în primul rând de durata de manifestare a

celor două, dar și de faptul că, în timp ce emoțiile se raportează în mod direct la un obiect la

care sunt raportate tendințele de acțiune generate de emoție, dispozițiile sunt difuze și au un

impact mai mare asupra cogniției raportat la cel asupra acțiunilor propriu-zise.
Esențială pentru definirea și înțelegerea acestui concept este existența legăturilor

bidirecționale între centrii limbici responsabili de generarea emoției și centrii corticali

responsabili cu reglarea acesteia, producându-se o investire cu sens emoțional a

procesărilor cognitive. “Perspectiva asupra reglării emoționale tratează sistemul nervos că o

mulțime de subsisteme parțial independente de procesare a informaţiei” (Gross, 1998, p.

Tot în sprijinul modelării interacțiunilor cognitiv-emoționale sunt o serie de

cercetări care analizează rolul cortexului prefrontal în reglarea emoțională, observându-se

faptul că “indivizii care au leziuni în această zonă tind să fie impulsivi din punct de vedere

emoțional și prezintă un deficit din punct de vedere al reglării afective” (Gross, 1998, p.

276). Cercetările din domeniul neuropsihologiei încearcă încă să dea răspunsuri clare în

ceea ce privește mecanismele neuronale implicate în reglarea emoțională, specializarea

acestora în raport cu diferitele tipuri de emoție.

Una dintre premisele teoriei asupra reglării emoționale dezvoltate în direcția

reprezentată de Gross este aceea că “indivizii își cresc, mențin sau scad emoțiile pozitive și

negative” (idem). O altă premisă pleacă de la faptul că circuitele emoționale neuronale nu

se suprapun, raportate la tipul de emoției, lăsând loc implicației existenței unor diferențe

între procesele de reglare emoțională aferente diferitelor tipuri de emoții. De asemenea,

reglarea emoțională e privită de-a lungul unui continuum conștient-inconștient, existând

atât strategii de reglare controlate, care implică efort, dar și procese inconștiente, lipsite de

efort, automate.

The post Reglarea emotionala appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

The post Alegerea (ne)fericirii appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

De cate ori nu incercam solutii bazate pe acest tip de rationament, de efort de a suprima gandurile, de a incerca sa facem sa dispara complet din mintea noastra ceea ce avem impresia ca ne dauneaza. Si pe masura ce efortul e din ce in ce mai mare pare ca si suferinta cauzata creste. Un cerc vicios in care ne ambitionam sa facem mai mult, mai mult din ceea ce ne ajuta mai putin, mai putin. Incercam sa ridicam un baraj in calea unui parau de ganduri negative si ne dam seama ca barajul trebuie sa fie tot mai mare, tot mai inalt. Pe masura ce ridicam acest baraj, in spatele sau, paraul devin un rau in toata regula, nivelul apei se tot ridica, presiunea este tot mai mare. Noi tot ridicam la barajul care a devenit deja principala noastra preocupare. Si cat de simplu ar fi ca in locul unui baraj in calea unui parau sa ii deviem pur si simplu cursul. Sa ii acceptam curgerea, sa ii acceptam sensul curgerii si sa il deviem pur si simplu din calea noastra.

The post A nu te gandi la appeared first on Cabinet de Psihoterapie.

Perceptia este un mecanism cognitiv aflat sub amprenta subiectivitatii. Ea se formeaza si pe baza asteptarilor noastre, experientelor trecute, modelelor interpretative proprii. Aici sta una din cheile interventiilor in directia schimbarii.

The post Perceptiile in cadrul depresiei appeared first on Cabinet de Psihoterapie.