Reglarea emoțională, ca direcție distinctă a cercetării, este un domeniu relativ nou în
psihologie. În 1998, James J Gross, cercetător reprezentativ pentru acest domeniu, scria un
articol numit “Domeniul emergent al reglării emoționale: o trecere în revistă integrativă”
(Gross, 1998, 281). Potrivit acestuia, reglarea emoțională studiază “felul în care indivizii
influențează ce fel de emoții au, când le au și cum le experimentează și le exprimă” (idem).
Ca și delimitare conceptuală, reglarea emoțională este separată de mecanismele de
coping, mecanismele de apărare sau de reglarea stării afective. Pentru a ajunge la acest tip
de diferențiere, este important de menționat cele mai relevante distincții între emoție și
concepte apropiate acesteia, din familia afectelor. Gross aduce lămuriri în acest sens,
prezentând afectele drept o categorie supraordonată pentru stări care pot include emoțiile,
episoadele emoționale sau dispozițiile. Se trasează așadar o linie de demarcație între
emoție, pe de o parte, episod emoțional, respectiv dispoziție, de cealaltă parte, toate fiind
subsumate categoriei superioare a afectelor. Afectele pot fi descrise drept “stări globale
difuze generate de structuri cerebrale subcorticale, în interacțiune cu reprezentări ale
corpului viscerosomatic primitiv” (Panksepp, 2005, p. 48).
Episodul emoțional se distinge prin faptul că, în timp ce emoția propriu-zisă se
derulează pe un interval scurt de timp, episodul emoțional este mai extins temporal dar și
spațial, prin includerea în caracteristicile sale a contextului în care se desfășoară. De
exemplu, atunci când vorbim despre furie, ca emoție, vorbim despre schimbări posturale,
faciale, ale vocii, expresii verbale caracteristice, în timp ce atunci când ne referim la un
episod emoțional asociat furiei avem în vedere totodată contextul social și toată secvența de
răspunsuri generată de interacțiunile care au loc în acest context. De cealaltă parte,
distincția dintre emoție și dispoziție este data în primul rând de durata de manifestare a
celor două, dar și de faptul că, în timp ce emoțiile se raportează în mod direct la un obiect la
care sunt raportate tendințele de acțiune generate de emoție, dispozițiile sunt difuze și au un
impact mai mare asupra cogniției raportat la cel asupra acțiunilor propriu-zise.
Esențială pentru definirea și înțelegerea acestui concept este existența legăturilor
bidirecționale între centrii limbici responsabili de generarea emoției și centrii corticali
responsabili cu reglarea acesteia, producându-se o investire cu sens emoțional a
procesărilor cognitive. “Perspectiva asupra reglării emoționale tratează sistemul nervos că o
mulțime de subsisteme parțial independente de procesare a informaţiei” (Gross, 1998, p.
Tot în sprijinul modelării interacțiunilor cognitiv-emoționale sunt o serie de
cercetări care analizează rolul cortexului prefrontal în reglarea emoțională, observându-se
faptul că “indivizii care au leziuni în această zonă tind să fie impulsivi din punct de vedere
emoțional și prezintă un deficit din punct de vedere al reglării afective” (Gross, 1998, p.
276). Cercetările din domeniul neuropsihologiei încearcă încă să dea răspunsuri clare în
ceea ce privește mecanismele neuronale implicate în reglarea emoțională, specializarea
acestora în raport cu diferitele tipuri de emoție.
Una dintre premisele teoriei asupra reglării emoționale dezvoltate în direcția
reprezentată de Gross este aceea că “indivizii își cresc, mențin sau scad emoțiile pozitive și
negative” (idem). O altă premisă pleacă de la faptul că circuitele emoționale neuronale nu
se suprapun, raportate la tipul de emoției, lăsând loc implicației existenței unor diferențe
între procesele de reglare emoțională aferente diferitelor tipuri de emoții. De asemenea,
reglarea emoțională e privită de-a lungul unui continuum conștient-inconștient, existând
atât strategii de reglare controlate, care implică efort, dar și procese inconștiente, lipsite de
efort, automate.