Diferențierea – eu și colegul X
Aș fi gata să pariez că sunt șanse mari să fi avut și voi un coleg de școală, să îi spunem colegul X, pe care părinții voștri vi-l dădeau tot timpul ca etalon, mai ales când venea vorba de note. Și vă amintiți cum, venind acasă bucuroși că ați luat un 9 la mate, sunteți întâmpinat cu replica și colegul X cât a luat? Acum… dacă vă regăsiți în postura de colegul X, ce vreau să spun mai departe s-ar putea să vă intereseze și pe voi. Pentru că vreau să vorbesc un pic despre cât de ușor este ca etichetele de tipul colegul X să ne încurce atunci când vrem să răspundem la întrebarea cine sunt EU.
Diferențierea și matematica
Zilele trecute am participat la o conferință la care subiectul principal a fost identitatea sănătoasă. Nerăbdător și entuziasmat cum eram, m-am trezit ușor neliniștit atunci când am auzit o definiție a identității. Aceasta sună așa: eu suntsuma tuturor experiențelor mele de viață, conștiente și inconștiente. Stând puțin de vorbă cu neliniștea pe care am surprins-o la mine auzind această definiție, mi-am dat seama că ea, neliniștea, este despre sentimentul că din această formulă lipsește ceva. Că într-un fel nu îmi vine neapărat confortabil să mă definesc doar prin suma experiențelor. Că trebuie să mai fie ceva. Am rezolvat (deocamdată) acestă neliniște separând conceptele de EU și IDENTITATE.
Am pus astfel egal între formulă și identitate și mi-am spus – eu sunt eu și am această identitate, care este suma tuturor experiențelor mele de viață, conștiente și inconștiente. Și m-am liniștit. Așa cum o mașină nu este doar suma pieselor sale, configurația ei, ci este și modul unic în care piesele au fost asamblate, într-o succesiune și o secvență unică temporală. Așa cum o mașină devine dintr-o simplă mașină o mașină pe care eu o conduc, acum.
Acum, dacă paragraful de mai sus v-a trezit confuzie, înțeleg (dacă nu, perfect!). L-am recitit și eu și da, face parte din categoria aceea la care eu mă refer cu trebuia să fii acolo (atunci când încerc să explic o situație amuzantă și nu reușesc să surprind destul de bine amuzantul din ea). Deci da, poate un pic confuz, îl las așa totuși și merg către ce voiam să spun de fapt.
Diferențierea sau eu sunt eu
Voiam să scriu câteva gânduri despre felul în care noi obișnuim să ne definim pe noi înșine. Despre felul în care ne răspundem la întrebarea cine sunt eu? (dacă și când ne-o punem, desigur). Nu mă aventurez în a vorbi despre răspunsul la întrebare. Vreau doar să vorbesc puțin despre unul dintre reperele esențiale în funcție de care, cred eu, fiecare dintre noi ne construim răspunsul/răspunsurile. Reperul acesta este diferențierea. Mai precis diferențierea sinelui. Conceptul acesta are două ramificații: diferențierea intrapsihică și diferențierea interpersonală. Nu voi continua mult cu teoria, încă puțin. Diferențierea intrapsihică se referă la capacitatea noastră de a fi conștienți de noi înșine, de a ne distinge gândurile și emoțiile, iar diferențierea interpersonală se referă la capacitatea noastră de a rămâne autonomi în relațiile cu alții, de a separa și distinge experiența noastră de experiența celuilalt (și da, celălalt se referă mai ales la un celălalt foarte semnificativ). În funcție de cum avem antrenată diferențierea ne vom formula și răspunsul la întrebarea cine sunt eu. Și evident, mai important, în funcție de diferențierea noastră suntem. Suntem cu noi înșine și suntem în relații cu ceilalți. Dacă luăm diferențierea ca o lentilă și ne uităm cu ea peste caracterizări precum sunt total independent, nu suport să depind de altcineva, nu suport să fiu singur, depind de cel de lângă mine - pentru toate aceste expresii ne putem imagina o formulă matematică în care să intre gradul de diferențiere.
Atenția pe diferențiere
Felul în care ajungem să avem un anumit tip de granițe – mai flexibile sau mai rigide, mai permeabile sau mai impenetrabile – și mai ales măsura în care reușim să fim conștienți de granițele noastre și de calitățile lor sunt aspecte pe care le dezvoltăm în special prin prisma relațiilor și experiențelor de viață. Tot o experiența de viață semnificativă pentru configurația granițelor noastre o reprezintă concentrarea deliberată a atenției noastre asupra a ceea ce înseamnă diferențierea noastră. Aceasta este o experiență care ne stă la îndemănă, un exercițiu și un efort pe care îl putem face și care are ca prim rezultat o mai mare claritate cu privire la cine sunt eu, care sunt experiențele mele. Pentru că primul semn al unei diferențieri ne-optime îl reprezintă confuzia – mă simt trist fără motiv, nu știu de ce am exagerat, trăiam în panică deși nu mă amenința nimic – claritatea este mecanismul prin care optimizăm diferențierea. Această concentrare a atenției pe tine însuți devine un altfel de prismă prin care ne putem uita la noi. Așa cum lumina care trece printr-o prismă e desfăcută în culori, așa atenția ne desface pe noi înșine în gândurile noastre, senzațiile noastre, emoțiile noastre. Odată desfăcute, privindu-le în felul acesta neamestecat, șansele de a le da sens și coerență cresc. Cu acest plus de coerență câștigăm energia de a ne reconfigura harta internă, granițele interne (și externe) într-o manieră care să ne ajute mai mult. Ne e mai clar ce avem nevoie.
Tu ești tu! îi zic fetiței mele și nu întotdeauna dintr-o stare de diferențiere optimă. Eu sunt eu! îmi răspunde alteori, cu o încredere contagioasă.
PS: Prezentarea susținută de Franz Ruppert la București, pe tema identității sănătoase, o găsiți aici.