Sub tirania lui trebuie ne lăsăm prezentul confiscat de fuga spre viitor sau fuga de trecut. A trăi în prezent e prea vag, confuz, inconfortabil. Fără vreo rețetă în 5 pași, fără o metodă de a te convinge că așa se face, fără o descriere obiectivă suntem parcă pierduți. Ne plac checklist-urile, comparațiile, planurile și amintirile plăcute. Așa că le colecționăm – colecțiile sunt mai concrete și ne dau mai mult confort decât ne putem da noi, nouă înșine, în prezent.
Pe mine mă trezește câteodată fiica mea, cu o întrebare care mă forțează să stau în prezent – de ce niciodată nu avem timp? O întrebare pe care instinctiv o pui la 3 ani și pe care instinctiv o înăbuși mai târziu.
Prinși în transa nevredniciei, dorințele sunt axate pe liniștirea, o dată pentru totdeauna, temerii noastre legate de imperfecțiune. Ne străduim să punem lucrurile cap la cap și să evităm să facem greșeli, chiar dacă știm că ambele situații sunt imposibile. Mereu ne dorim să fim destul de buni în legătură cu munca noastră, cu responsabilitățile de a fi părinte, în legătură cu relațiile, sănătatea, aspectul și viața noastră. Cu toate acestea, pentru că astfel de lucruri nu se întâmplă, avem sentimentul că ceva ne lipsește sau este greșit. În permanență ne îndreptăm atenția către momentul următor, în speranța că ne va oferi satisfacția pe care clipa de față nu ne-o oferă (Acceptarea necondiționată, Tara Brach).
Copiii trăiesc în prezent și din prezent privesc trecutul și viitorul. Pentru ei sensul este aici și acum și de aici explorează liberi înainte și înapoi. Fac asta în mod natural cât timp aici și acum e în continuare sigur pentru ei. Până învață tot felul de trebuie pentru care nu mai primesc răspunsul la întrebarea de ce?