Ce să fac atunci când mă plictisesc? Este întrebarea unui puști care la care m-am gândit zilele trecute. Și tot despre plictiseală văd periodic articole despre cât de importantă este sau poate fi ea pentru copii. Și în fiecare zi sunt martorul (și de multe ori protagonistul) unei agitații constante pusă în slujba fugii de plictiseală. Trebuie să facem, cu orice preț. Și trebuie să facem pentru că trebuie să nu fim singuri. A fi singur pare că a devenit periculos. Și, mai ales, pare că a fi singur este sinonim cu a te simți singur.
A fi singur este un defect, un risc, un pericol, o rușine, o vină, o apăsare. Orice, dar numai ceva bun nu este. Când, de fapt, a fi singur este o nevoie, o nevoie legitimă, o nevoie sănătoasă. Dacă acceptăm o astfel de definiție, atunci e ca și când fraza de mai devreme se traduce în nevoia mea este un defect, un risc, un pericol, o rușine, o vină. Fiecare din noi avem nevoie să fim singuri și fiecare din noi ne raportăm la această nevoie într-un mod particular. O recunoaștem sau nu, o acceptăm sau nu, o împlinim sau nu, o putem împlini sau nu. Și modul în care acum ne raportăm la această nevoie reflectă modul în care, în trecut, nevoile noastre complementare au fost împlinite, în relațiile semnificative.
Un exemplu de astfel de nevoie complementară la care mă gândesc este nevoia copilului de a fi valorizat. Este nevoia oricărui copil, nevoie care poate fi împlinită doar în relațiile lui semnificative (da, în relație cu mama sa). Rănirea acestei nevoi poate însemna de exemplu cristalizarea unui mesaj despre sine de tipul eu nu sunt valoros. Odată internalizată o astfel de convingere, ca urmare a rănirii nevoii sale, devine mai clar cum acest copil, ajuns adult, ar putea avea dificultăți în a-și împlini el nevoia de a fi singur. Cum să fiu singur, doar eu cu mine, cel lipsit de valoare?
Și adevărul este că acum nici nu e prea greu să nu fii singur. Dimpotrivă. E suficient un click, like, share, comment, post, scroll, swipe și gata, brusc ești acolo, cu ceilalți, cu subiectele virtuale, cu prietenii virtuali. Ești preocupat de ceva din exteriorul tău. Nu ești singur, adică tu cu tine, ești tu cu toate evenimentele din jur, atenția ta se revarsă în exterior. Și dacă te plictisești te plictisești de toate lucrurile pe care le vezi, le citești, le asculți, plictiseala e întotdeauna mai mult despre afară decât despre interior.
De ce avem nevoie totuși să fim singuri? Ce ne (poate) aduce? Primul lucru la care mă gândesc este legat de faptul că doar în această experiență poți cu adevărat conștientiza și re-evalua granițele tale. A fi singur cu tine, adică a-ți concentra atenția asupra ta, înseamnă a te re-cunoaște. Dacă atunci când ieși din casă îți arunci o privire în oglindă să vezi cum arăți, a-ți împlini nevoia de a fi singur îți oferă contextul de a arunca o privire într-o altfel de oglindă în care să vezi cum ești. Este contextul în care poți experimenta și stimula sentimentul libertății, al creativității. Motivele pentru care este sănătos (și important) pentru un copil să aibă experiența plictiselii sunt aceleași care susțin importanța nevoii de a fi singur a adultului – dezvoltarea sentimentului identității personale, dezvoltarea imaginației și a creativității.