Vă imaginați sau vă aduceți aminte cum este pentru voi să așteptați ziua de duminică, în care să nu aveți niciun plan, în care să stai? În care să știți că vreți să leneviți, în care știți că vă puteți ridica din pat la ce oră vreți, puteți sta sau face ce vreți, în care timpul poate curge fără să aveți în preajmă ceas. Ei bine, eu într-o astfel de zi, uneori, aleg să dau cu aspiratorul. Atunci statul mă agită. Mă dezorientează, mă nemulțumește și mă atrage în același timp. Îmi place să îl am ca opțiune, râvnesc la el și când îl am mă trezesc uneori că…dau cu aspiratorul.
Ce vreau să spun e că, uneori, să stai e greu. Mai greu uneori decât să alergi (nu la propriu, în ceea ce mă privește), mai greu decât să multi-tasking, mai greu decât să planifici, să faci. Uneori e atât de greu să stai încât alergatul e atât de intens încât se numește burnout. Atunci când stai auzi de fapt toate vocile părților tale. Și de relația pe care o ai cu vocile și părțile tale depinde și puterea sau plăcerea de a sta. Pentru că vrem-nu vrem, toți avem vocile/părțile noastre și, pentru că sunt ale noastre, avem și câte o relație cu ele.
Un prim tip de relație la care mă gândesc este aceea în care eu nu sunt conștient de vocile mele. Adică nu m-am privit niciodată așa, făcut din părți cu discursuri diferite, foarte specifice, nu mi-am pus problema să mă raportez la mine ca făcut din părți. Și atunci relația este una în care eu sunt la dispoziția lor. Pentru mine ele nu există, sunt doar eu, o avalanșă de tot felul de gânduri care mă direcționează, mă pun în mișcare.
La polul opus aș descrie o relație în care eu știu și simt că nu sunt părțile mele, nu sunt nici suma părților mele. Eu înseamnă mai mult, înseamnă un fel de energie care poate dirija corul vocilor mele astfel încât ceea ce se aude să sune armonios. Și, ca orice dirijor, știu că eu pot privi toți membrii corului, fiecare parte în parte, pot auzi vocea fiecăreia și o pot dirija.
Partea tricky este că, pentru cultivarea tipului de relație pe care vrei să o ai cu părțile tale, ai nevoie să stai cu tine. Și așa ar putea începe un cerc vicios. Nu pot să stau cu mine și pentru a învăța să fac asta trebuie să…stau cu mine. Dar sunt variante pentru a evita cercul vicios. Un exemplu ar fi exercițiile de meditație în care stai cu respirația ta. Adică îți concentrezi, deliberat și consecvent, atenția doar asupra respirației. Iar și iar, de fiecare dată când atenția pleacă după vreun gând/senzație/emoție, ți-o readuci, deliberat, pentru un moment măcar, la respirație. E una dintre variantele minime de antrenament în care este vorba despre a te dezlipi de gândurile, emoțiile, senzațiile tale. De a realiza că nu ești nici gândurile, nici emoțiile, nici senzațiile tale, nici suma lor.
Uneori, când fac asta, îmi apare gândul trebuie să dau cu aspiratorul. Alteori îmi vine să scriu. Altora li se întâmplă altfel. Din acest registru, altfel, vreau să închei cu un exemplu de experiență, a altcuiva: “de când nu mai meditez zilnic, nush, parcă-s mai relaxat.”