Secretele trecutului

secretele trecutului

“Să coborâm în peșteră, să aflăm secretele trecutului. Trebuie să reparăm greșelile trecutului, trebuie să dărâmăm barajul”.

Acesta este laitmotivului jocurilor din ultima lună, pe repeat, de când Elsa a decis să își urmeze chemarea și să descopere secretele trecutului. Dacă după frazele astea s-a instalat confuzia…este ok, cel mai probabil nu aveți copii, nu știți de Elsa, prințesa din Arendelle. Și e ok, mă opresc (aproape) aici cu povestea.

Ideea este așa: pune un psihoterapeut să se joace repetând iar și iar “să aflăm secretele trecutului, să reparăm greșelile trecutului” și vezi cum și pe ce gânduri îl pune. Pe mine m-a pus pe gândul care spune că toți ne ducem în corp, în ceea ce facem, în ceea ce simțim, într-un fel sau altul, secretele trecutului. Știu, am spus toți, am generalizat, o să continui, să zicem că de dragul simplității. Toți am trecut, la un moment dat, printr-o greșeală a trecutului. Fie că acea greșeală s-a numit copilăria într-o familie disfuncțională, fie că s-a numit un accident grav, fie un abuz, fie martor la un eveniment traumatic.

Greșeala trecutului înseamnă pentru mine că, la un moment dat, ceea ce trebuia să fie pentru noi… nu a fost (de exemplu suport, iubire, îngrijire, protecție) sau ceea ce nu trebuia să fie pentru noi… a fost (de exemplu bătăie, abuz, neglijare, punere în risc). Aceste greșeli nu se transformă toate, neapărat, în secrete. Adică nu dispar din memoria noastră pe care o putem pune în cuvinte. Unele sunt însă mai predispuse să ajungă în uitare sau nici măcar în uitare pentru că nu am ajuns vreodată să fim conștienți de ele, astfel încât să le uităm. Am citit din nou fraza de mai devreme și am avut sentimentul că e un pic cam confuză. Așa că o explic prin exemplul pe care îl aveam de fapt în minte. Se dă următoarea frază (ipotetică): am avut o copilărie foarte fericită, am trăit la bunici de la 3 luni până la 6 ani; părinții mai veneau uneori să mă viziteze, la 6 ani m-au luat cu ei acasă. 

Greșeala – știm că un copil cam are nevoie să fie cu părinții (mai ales în primii ani).

Secretul – faptul că un copil are nevoie să fie cu părinții (desigur, are nevoie să fie într-un anumit fel, protector, cu părinții) este făcut secret prin formularea am avut o copilărie foarte fericită; 

Problema este că, de multe ori, secretele trecutului rămân secrete doar la nivelul nostru conștient. De aceea nu putem da sens suferinței noastre, nu putem să dăm un sens de exemplu atacurilor de panică, nu ne putem explica de ce nu reușim să stabilim o relație, de ce nu reușim să ne oprim din muncă, de ce, de ce, de ce. Și toate de ce-urile sugerează existența unui secret, sau îl putem numi un mister. Și tot ce urmează după de ce este de fapt forma în care greșelile trecutului își fac simțită prezența, neuitată. 

Trebuie să dărâmăm barajul. Sigur că am ajuns să consider fraza asta o metaforă potrivită pentru psihoterapie. Toată apa eliberată din spatele unui baraj, toată forța năvălirii apei dincolo de baraj, urmată de calmul așezării apelor în matca lor, în cursul lor firesc, pentru a uda, hrănitor, tot spațiul de dincolo, privat atât de mult timp de resursa vitală. De vitalitate. Aș ajusta metafora un pic, în sensul în care psihoterapia este un fel de dărâmare controlată a barajului, puțin câte puțin.

Dacă unicornii, girafele, urșii și poneii (cam asta e recuzita pe care o folosesc) au secrete ale trecutului care îi preocupă cred că din când în când ne putem juca și cu ale noastre.