Când am urcat metroul răsuna de țipetele unui copil. În dreapta mea, un puști de 4 ani se zbătea, plângând, în mijlocul metroului, lovind cu pumnii de podea, țipând și înecându-se cu lacrimi. Pe scaunul de lângă stătea o fetiță privind parcă anesteziată. De partea cealaltă stătea în picioare tatăl. Tot anesteziat, fără nicio tresărire vizibilă, privea scena fiului, de la distanță. Mergem o stație în care timpul parcă stătea pe loc. Apoi tatăl îl pune forțat pe scaun, zbatere, țipăt, plâns. Vocea tăioasă a tatălui, un dos de palmă inițiat și înghețat și el în timp în secunda următoare, mâna blocată în aer, în semn de amenințare, cu, cel mai probabil, ultima putere a tatălui. Era parcă ultima putere în a rezista dezintegrării. Interiorul său se auzea parcă făcut cioburi, cu zgomot de geam spart, furie și neputință se întrezăreau prin ochi, voce și gesturile pe care încă le mai controla, atât cât putea. Prin voce ieșea doar deznădejdea (liniștește-te, stai, de ce…?). Prin ochi furia amestecată cu neputința. Prin gesturi….disperarea.
A treia stație, unde coboară și ei. Un gest scurt al tatălui o ridică hipnotizată pe fetiță care se pregătește de coborâre. Vii cu noi? îl întreabă tatăl pe puști. Atunci e prima pauză din strigat a copilului. E debusolat. Întrebarea îl blochează o fracțiune de secundă, îl îngheață probabil postura de a se afla în fața unei astfel de decizii absurde. Să aleagă între a merge și a nu merge, îmi imaginez un fior rece care l-a străbătut în acea fracțiune de secundă. Coboară toți trei, continuă.
În scena asta un tată a stat în fața a două oglinzi însă cel mai probabil a ratat ocazia de a se vedea. Într-una era el strigând și lovind de disperare, jucat de fiul său. În alta era el amorțit de neputință, ieșit din el, jucat de fiica sa. Cu tot ceea ce trebuie să fi fost în interiorul său a rezistat admirabil. Sigur atunci, în acel metrou, nu putea face mai mult. Pentru că niciodată nu poți fi, la un moment dat, mai mult decât ești, nu poți face mai mult decât poți, nu îți poți depăși granițele pielii tale, ale ființei tale. În ce se întâmplă după stă, cred eu, cheia dezvoltării. Cheia armistițiului pe termen lung, armistițiul dintre părțile din tine.
Astfel de momente sunt repere pentru care te poți antrena. Dacă astăzi va trebui să alergi un maraton cu siguranță nu o vei putea face decât dacă te-ai antrenat serios pentru el în ultimele luni. Astăzi nu poți face mai mult decât atât cât poți în virutea felului în care te-ai pregătit. A simți că nu mai poți este o șansă de a începe să cauți ce ai nevoie pentru ca data viitoare să poți. Momente ca cele de mai sus șanse pe care le ai pentru a începe să te antrenezi în a fi bine cu tine. A fi bine cu tine nu este un dat, este rezultatul unui efort. Și asta pentru că toți am avut din plin momente care ne-au învățat că noi nu suntem ok (celor care simt că nu se încadrează – felicitări!).
Furia ne epuizează și ne face orbi la tristețea care, aproape invariabil, o însoțește. Când ești copil nu ești (și nu poți fi) responsabil de a le da un sens, de a le înțelege și de a le potoli. Când ești adult ești responsabil dar e deja atât de dureros să începi să cauți sensul încât abdicarea are gust de normalitate. Abdicarea înseamnă a răsufla ușurat că a trecut criza și de a nu mai privi înapoi. De a spera, cu ochii închiși, că nu se va mai repeta.