Când e simplu să spui pot
Cu ani în urmă eram tipul acela care pleca în vacanță cu gazeta matematică și se apuca să rezolve probleme. Preferatele mele erau cele de geometrie. Căutam ore în șir soluția unei probleme și îmi amintesc cum îmi spuneam soluția există deci o pot găsi. Îmi dau seama cum cu problemele de geometrie îmi era mai ușor să spun pot și să am răbdare, să o iau iar și iar de la capăt, să încerc iar și iar soluții noi. Îmi era ușor pentru că în mintea mea era tot timpul soluția există, e trecută la rubrica rezolvări și, pe lângă acest gând îmi construiam imagini despre cum ar putea arăta soluția – o linie trasă așa, un unghi măsurat așa, etc. Această imagine, atât de apropiată de concret, mă liniștea, mă ținea motivat.
De la nu pot la simptome
Care e treaba cu nu pot? Cum ajungem să spunem despre noi nu pot, să simțim că nu putem? Primul lucru pe care l-am observat este că nu pot trece foarte ușor neobservat. De multe ori, accentul în povestea noastră nu cade pe nu pot în mod direct. Accentul cade mai degrabă pe consecințele pe care le trăim ca urmare a unuia sau mai multor nu pot. Și când spun consecințe mă refer (și) la simptome. Când avem o stare de suferință psihică, una din primele tendințe este să deschidem google și să căutăm informații despre simptome depresie, simptome atac de panică, simptome anxietate, simptome stres. Căutăm o etichetă pe care să o lipim pe starea noastră, să îi dăm un nume. Speranța este ca, o dată ce ne e clar care e eticheta pentru starea noastră, vom reuși să vizualizăm soluțiile citind mai multe despre etichetă. Avem nevoie să ne spunem soluția există, e trecută la rubrica rezolvări. Trebuie doar să găsim eticheta potrivită, să citim manualul de instrucțiuni atașat etichetei. Sperăm ca în felul acesta, pornind de la etichetă, să ne înțelegem pe noi, să ne înțelegem starea noastră. Pe drum acesta există însă un risc foarte mare să mă îndepărtez de problema cu adevărat importantă – care este despre mine – și să încerc rezolvări care sunt despre altceva – despre etichetă, despre simptome.
Drumul înapoi – de la simptome la nu pot
Cred că fiecare simptom se poate traduce printr-un nu pot simțit cu toată ființa. De exemplu, dacă ne referim la depresie, o variantă a unei astfel de traduceri ar putea fi
- lipsa interesului sau plăcerii în privința oricărei activități – nu pot să mă bucur
- deteriorare semnificativă a funcționării (ex. social, profesional) – nu pot să mă adaptez
- insomnie sau hipersomnie, agitație sau încetinire psihomotorie – nu pot să mă reglez
Când te concentrezi pe simptome tendința este să te gândești la ce ar trebui să faci. Când muți accentul pe nu pot șansa care apare în plus este să te concentrezi pe tine. Adică să fii mai degrabă preocupat de tine decât de comportamentele pe care ar trebui să le ai. Ai șansa de ați pune întrebări de genul: cum știu că nu pot? cum am învățat despre mine că nu pot? cu ce seamănă acest nu pot de acum cu alt nu pot din trecut? cu ce seamănă starea de acum cu starea de altă dată?
Sunt întrebări care ne pot ajuta să diminuăm din confuzia inerentă oricărei stări de suferință psihică. Atunci când suferă, psihicul este confuz.Pur și simplu pentru că starea lui naturală nu este de suferință. Și confuzia este foarte puternică de exemplu atunci când vine vorba despre criteriul temporar. Sunt confuz cu privire la cât din suferința mea are legătură cu ACUM și cât este despre ATUNCI. În depresie există o puternică încărcătură/suferință care este despre ATUNCI în trecut, în anxietate este o puternică suferință despre ATUNCI în viitor.
Neputința învățată
Această confuzie despre acum și atunci este de altfel foarte bine surprinsă de conceptul de neputință învățată. Pe scurt, conceptul acesta spune așa: ca urmare a expunerii repetate la experiențe în care cu adevărat nu am putut face nimic, ajungem ca, peste timp, în contexte în care putem să ne exercităm controlul să nu facem acest lucru. Și mai simplu spus, conceptul este redat de povestea unui tigru care și-a petrecut ani din viață într-o cușcă și, atunci când ușa cuștii rămâne deschisă tigrul nu iese din ea.
Această stare de neputință învățată are trei mari caracteristic (sau simptome, așa cum suntem obișnuiți să vorbim) – devii pasiv în fața evenimentelor cu potențial traumatic, ai dificultăți în a învăța că răspunsurile tale pot controla aspecte ale evenimentelor, exacerbare a stresului.
Înainte să mă familiarizez cu acest concept, la începuturile psihoterapiei, am rămas (deloc întâmplător aș spune acum) cu expresia unui profesor drag despre schimbare în context psihoterapeutic. Expresia este mai greu dezvățatul decât învățatul. Mi se pare și acum un exemplu de înțelepciune populară care exprimă atât de succint și sugestiv un adevăr simplu studiat apoi din multe perspective complicate. Și acest adevăr, pentru mine, sună cam așa – cel mai greu nu este să înveți cum să poți, ce să faci, cel mai greu este să vezi că povestea ta despre cum nu poți este povestea despre ATUNCI. Și abia atunci poți învăța lucruri despre ACUM.