O întrebare scurtă care poate fi folosită în relație cu aproape orice. Iar răspunsul poate fi mai ușor sau mai greu de dat. Cum știu? Îmi este clar că a practica psihoterapia, pentru mine, este fascinant. A explica exact ce înseamnă fascinant este dificil pentru că sunt foarte multe perspective care se cer a fi explicate. E ca și când aș încerca să explic lumina privind-o cum trece printr-o prismă și se descompune în fascicule colorate – fiecare fascicul are farmecul lui. Perspectiva din care vreau să vorbesc acum este determinată de una din întrebările pe care le aud des în jurul meu, de la persoane aproapiate. O întrebare pentru care mi-am dat seama că nu am (sau nu aveam) un răspuns căruia să simt că i-am acordat suficientă atenție.
Cum știu că psihoterapeutul meu este bun pentru mine?
Perspectiva din care scriu acum este așadar perspectiva formulării unui astfel de răspuns la întrebarea cum știu că psihoterapeutul meu este bun pentru mine? Cumva simțeam că răspunsului pe care îl ofeream la întrebarea asta îi lipsește ceva, nu îl simțeam complet. Așa că am recunoscut cumva prilejul de a folosi întrebarea drept un prilej pentru a-mi formula un răspuns mai cuprinzător, răspunsul meu. Gândindu-mă la răspunsul meu mi-a devenit foarte repede evident faptul că el are cel puțin două dimensiuni – răspunsul meu pe baza experienței de client al altor psihoterapeuți, respectiv răspunsul meu în calitate de psihoterapeut. Și cumva, cele două fascicule ale răspunsului sunt coerente și complementare în același timp.
Din perspectiva de client
În calitate de client am trăit experiența în care simțeam că terapeutul meu nu este potrivit pentru mine și în același timp gândeam că nu e atât de important faptul că simt asta. Mă plasam cumva într-o poziție de inferioritate, respingând practic în mine acest fel de a simți. Îmi spuneam că știe el mai bine, nu are rost să vorbesc despre asta, poate așa e normal. Și tot procesul terapeutic s-a desfășurat, până la încheierea lui, fără ca acest subiect să își găsească loc în comunicarea mea cu psihoterapeutul meu. În virtutea acestui tip de experiență care este răspunsul meu la întrebarea a fost acest psihoterapeut unul bun pentru mine? Răspunsul pe care îl dau acum (nu și după experiența propriu-zisă) este da. A fost un psihoterapeut bun pentru acel mine de atunci și pentru acele obiective pe care atunci era rezonabil să le am. Putea fi o experiență mai bună pentru mine? Da, putea fi, dacă acel proces terapeutic ar fi valorificat și potențialul pe care îl avea faptul că simțeam ceea ce simțeam în relație cu acel psihoterapeut. Ce a făcut posibil ca, în ciuda faptului că simțeam că psihoterapeutul nu e bun pentru mine, să continui și să beneficiez în continuare de proces? Cred că răspunsul, în cazul acestei experiențe, stă în faptul că, în acea relație a existat ingredientul obligatoriu al respectului reciproc și cumva disponibilității mele îi era suficientă întâmpinarea de care avea parte din partea psihoterapeutului. Dacă disponibilitatea mea pentru psihoterapie ar fi fost mai mare atunci cu siguranță energia din simt că psihoterapeutul meu nu este bun pentru mine ar fi fost pe măsură și nu aș fi reușit să beneficiez la fel de mult de pe urma acelui proces.
Am avut și experiența în care, după mult timp în care am simțit că psihoterapeutul meu este foarte bun pentru mine, la un moment dat am simțit că am nevoie de un alt tip de psihoterapeut. Eu ajunsesem să îmi fiu mai clar mie însumi și atunci mi-a devenit clar că am nevoie de un alt tip de proces. Și am simțit că în această direcție am nevoie de o schimbare a ghidului. E ca atunci când, după o vacanță reușită în munți având lângă tine un ghid care cunoaște ca în palmă teritoriul pe care l-ai străbătut, te hotărăști să faci o vacanță în altă țară și, firesc, alegi un alt ghid care cunoaște acea țară. Prin urmare am știut că am nevoie de un alt psihoterapeut ajungând să îmi fie mult mai clar și să am mult mai multă coerență în a descrie ce vreau să vizitez, adică înspre ce vreau să ajung.
Și am avut și experiența în care în procesul terapeutic ajunsesem în etapa în care îmi venea să spun psihoterapeutul acesta nu e bun pentru mine. Și mi-am dat seama că asta era doar o reformulare a motivului pentru care eram în psihoterapie. Era o punere în scenă în contextul procesului terapeutic a dificultăților dinafara cabinetului. Și atunci vorbind despre asta în cabinet am câștigat un grad de coerență înafara lui. Când preocuparea cu privire la cât de bun este psihoterapeutul tău pentru tine este una centrală pentru tine cred că este esențial ca ea să își găsească locul și în procesul efectiv. Să verifici cât de mult te preocupă, cât de dificil îți este să o expui, ce presupune această dificultate, cât de mult seamănă această dificultate cu dificultăți pentru care probabil ai început psihoterapie, toate acestea sunt șansele pe care o astfel de stare ți le pune la dispoziție. Pentru că sunt șanse și are rost să le valorifici.
Din perspectiva de psihoterapeut
Din cealaltă perspectivă, de psihoterapeut, cred că e nevoie ca un psihoterapeut să aibă în permanență în vedere întrebarea în ce fel îi sunt de ajutor celui din fața mea? E nevoie să aibă în vedere întrebarea, să aibă un răspuns și tot ceea ce face să fie coerent cu acest răspuns. Unul dintre principiile pe care le-am furat de la cei de la care am învățat este: de fiecare dată când taci, tot ce spui, faci sau nu faci trebuie să aibă un impact în celălalt. Și acest impact nu este întâmplător, el trebuie să fie coerent cu înțelegerea ta despre cel din față și despre felul în care, împreună, lucrați pentru a obține c
Este esențial pentru un psihoterapeut să asigure un spațiu în care persoana din fața lui să se simtă înțeleasă, ascultată și respectată. Aceste trei caracteristici sunt de altfel primele cu privire la care terapeutul solicită și utilizează feedbackul din partea clientului, într-o formă sau alta. Despre importanța solicitării și utilizării unui feedback explicit am mai scris în trecut (aici sau aici).
Abordarea psihoterapeutului și subiectele discutate în psihoterapie sunt alte dimensiuni pe care un psihoterapeut le adaptează în funcție de profilul clientului, de obiectivele sale și de configurația resurselor de care dispune în prezent. Uneori mă gândesc la psihoterapie ca la o activitate care se situează pe un continuum care are la o extremă modelul medical iar la cealaltă modelul spiritual de intervenție. Din această perspectivă, din punctul meu de vedere în modelul medical persoana este explicată prin prisma bolii sale, iar în modelul spiritual persoana este explicată prin prisma învățăturii, a perceptelor. Și într-o extremă și în cealaltă prioritate are modelul, ca un pat al lui Procust pe care se așează clientul și în funcție de care are parte de asistarea solicitată. În psihoterapie rolul central îl are persoana și în funcție de specificul ei sunt folosite și integrate teoriile și metodele care au potențialul maxim de a conduce la o schimbare semnificativă.
Sunt situații în care persoanele care solicită psihoterapie sunt foarte interesate fie de o intervenția de tip medical, fie de una de tip spiritual. Și atunci demersul inițial ține cumva de recalibrarea așteptărilor clientului pe direcția în care clientul se pune pe el însuși în prim-planul său. În felul în care are loc acest proces devine evidentă importanța lui a fi ascultat, respectat, înțeles.
În loc de concluzie
Atunci când apare această întrebare, cum știu că psihoterapeutul meu este bun pentru mine?, cred că primul lucru pe care îl putem face este să ne luăm un răgaz în care, în loc să căutăm un răspuns, să descoperim felul în care întrebarea însăși ne oferă prilejul de a afla mai multe despre noi. De exemplu, să reflectez asupra întrebării mai generale cum știu că ceva este bun pentru mine?. Sau ce mă face pe mine să fac confuzia cu privire la ceva care îmi este sau nu îmi este bun? În ce alte aspecte semnificative ale vieții mele pot descoperi întrebarea asta? Și, nu în ultimul rând, ce mă împiedică să discut asta cu psihoterapeutul meu? (nu cumva această piedică o întâlnesc și în alte relații semnificative?)
Răspunsul cu siguranță nu îl veți găsi în argumente din exterior. Răspunsul îl veți simți mai întâi, într-un fel sau altul, iar apoi veți putea da un sens la felul în care simțiți descoperind propriile argumente. Această disponibilitate de a profita de potențialul întrebării, într-un demers de auto-clarificare și de câștigare a unui nou grad de coerență despre voi înșivă are o valoare mai mare decât răspunsul în sine.
Succes!