Fac un mic ocol, de la început. Cred că una dintre sarcinile cele mai dificile ale unui părinte este aceea de a pune în cuvinte stările prin care trece copilul. Simt că cel puțin tații sunt de acord cu mine în privința asta. Și nu este deloc o sarcină neimportantă, pentru că doar prin intermediul ei au cei mici șansa de a înțelege ceva din ce se întâmplă cu ei și cu emoțiile lor și de a începe să se descurce, puțin câte puțin.
Recunosc că eu cam deleg sarcina aceasta soției atunci când studiul de caz este frustrarea. În situațiile în care cea mică are nevoie de ajutor să facă față frustrării, cea mare pare coborâtă din cărțile despre zen, compasiune și meditație, îmbrățișează, vorbește, mângâie, ascultă, vorbește din nou. Eu asist și iau notițe, trag cu urechea la cuvinte și cu privirea la reacții. Și e un mic spectacol la finalul căruia pe fețele amândurora citesc încrederea și bucuria.
Cuvinte simple
Revin la frustrare. În cel mai recent episod al frustrării apare un magician (e pe bune, nu e doar de dragul poveștii). La grădiniță, la grupa fetiței, își face numărul un magician. O las pe hol, era încă destul de nehotărâtă dacă vrea să intre sau nu. Nehotărârea nu se transformase încă în frustrare. Asta s-a întâmplat ceva mai târziu, atunci când, tot întrebată dacă nu vrea totuși să intre, s-a hotărât.
Fetița: – Intru, dar doar cu două condiții!
Adultul: – Care? întreabă adultul din față, cu o rază de speranță în privire. (începutul unei negocieri cu un copil dă de regulă speranțe adulților)
Fetita: – VREAU ȘI NU VREAU!
Gata ocolul. Unde voiam să ajung? Voiam să ajung la a spune cât de esențial mi se pare acest vreau și nu vreau în viața fiecăruia dintre noi. Cât de mult am avea noi de câștigat dacă ne-am pune în cuvinte atât de simple conflictele noastre interne de zi cu zi, dacă am avea răgazul să ne uităm la ele și să descoperim ce vrem și ce nu vrem atunci când sesizăm zbaterile noastre de zi cu zi. Ce ne face să vrem și ce ne reține din a vrea. Ce ne dorim și ce ne sperie, spre ce avem tendința să ne întindem și ce ne ține strâns.
Șansa curiozității
În psihoterapie termenul pentru acest vreau și nu vreau este ambivalența. Și cine a ajuns o dată într-un cabinet de psihoterapie știe foarte bine că odată ajuns acolo a devenit destul de vizibilă o parte din el care îi spunea că nu prea vrea să fie în cabinet. În viața de zi cu zi, atunci când reușim să vedem că starea noastră este despre vreau și nu vreau (și traducerea asta nu se întâmplă atât de des cât s-ar potrivi cu stările noastre), îi spunem nehotărâre.
Și când spunem despre noi că suntem nehotărâți ne reducem brusc la o singură dimensiune, la o singură etichetă. Atunci când spui despre tine că ai o parte care vrea și o parte care nu vrea, ai șansa de a cunoaște fiecare parte din tine. De a-i face loc fiecăreia să se exprime, de a-i face loc fiecăreia pentru a fi văzută, ascultată, liniștită. Când ajungi să spui sunt nehotărât, sau, în versiunile mai critice – nu sunt în stare să iau o decizie, sunt incapabil să mă hotărăsc, etc – șansa această dispare. Curiozitatea de a afla mai multe despre partea care vrea și cea care nu vrea este înlocuită de nevoia de a face față unui sentiment de vinovăție (sunt incapabil), de neputință (nu sunt în stare).
Condiții adevărate
Adevărul este că vreau și nu vreau chiar sunt două condiții. Pe cât de bulversant este să auzi exprimarea aceasta de la un copil, pe atât de exact mi se pare că este adevărul pe care îl transmite. Vreau și nu vreau sunt cu adevărat două condiții în funcție de care noi acționăm în fiecare zi, în funcție de care luăm decizii. Și fiecare decizie luată pe fundalul acestor două condiții presupune încălcarea unei dintre ele. Și noi, adulții, facem asta zilnic, pe pilot automat. Și rămânem doar cu un gust ciudat, de parcă ceva lipsește, cu un soi de îndoială. Rămânem cu starea acelei părți care nu a fost luată în seamă, care simte că a trecut neobservată, că nu a contat.
Vreau și nu vreau sunt și condițiile puse, din nou și din nou, în psihoterapie. Vreau și nu vreau să fiu vulnerabil, vreau și nu vreau să am încredere, vreau și nu vreau să mă schimb, vreau și nu vreau să vorbesc, vreau și nu vreau să aflu. Pentru că acesta este procesul natural prin care descoperim, învățăm. Procesul natural pe care copiii au șansa să îl trăiască direct, necamuflat, ne-raționalizat. Un proces în care este despre frustrare, poate despre confuzie, despre curiozitate amestecată cu teamă, despre dorință și nevoie, în mod cât se poate de direct. Și în procesul acesta, copiii au nevoie să recunoască ce trăiesc, să fie sprijiniți să tolereze și încurajați să vrea și să nu vrea. Pentru că fiecare parte din ei este la fel de importantă. Așa cum fiecare parte din noi este la fel de importantă. Prin simplu fapt că este parte din noi.
Dacă am vorbit mult despre nehotărâre, o să închei cu un exemplu din registrul opus, acela al hotărârii.
Fetița: – Am întrebat-o pe I dacă vrea să fie prietenă cu mine
Adultul: – Și ce a spus?
Fetița: – A spus că vrea dar cu o singură condiție
Adultul: – Care?
Fetița: – Nu știu, că nu am înțeles
Adultul: – Și ce i-ai spus?
Fetița: – I-am spus bine.