În ultima vreme m-a preocupat destul de mult subiectul alegerii, cum aflu și cum definesc ce vreau, cum evaluez definiția la care am ajuns și cum merg pe drumul spre ce vreau. Când spun că m-a preocupat subiectul acesta recunosc de fapt realitatea faptului că subiectul m-a pre-ocupat, adică s-a instalat cumva la cârmă înainte să fiu pe deplin conștient că despre o astfel de pre-ocupare este vorba. Modul în care mi-am dat seama a fost în relație cu fetița mea (acesta este primul hint cu privire la motivul alegerii imaginii de mai sus). Asistând la felul în care, cu o naturalețe desăvârșită, ea își exprima direct, complet, fără echivoc, fix ce își dorește. Și felul în care ceea ce își dorește se schimba, de la un moment la altul, cu aceeași naturalețe și cu același simț la justificării acestei schimbări care reieșea din modul în care, cu siguranță, se exprima. Asistând la felul în care spunea nu și da, luând decizii cu privire la ce vrea, într-un moment sau altul. Naturalețea și fermitatea ei începeau să mă prindă pe picior greșit. Începeam să îmi pierd răbdarea, începeam să devin agitat, nervos, începeam să cred că se impun limite. Deși nimic din ceea ce dorea sau zicea nu era nefiresc, nu era solicitant.
Așa că în momentul în care eram pe cale să merg în direcția unei confruntări din care îmi imaginam că e cazul ca ea să învețe o lecție importantă, am auzit din fericire semnalul (aisberg ahead) și am virat la timp. Și am mers în direcția în care mi-am spus că de fapt pot învăța ceva despre alegeri și afirmarea lor.
Și primul gând mi-a mers către o listă specială, notată într-o agendă, o lista care se cheamă lista nevoilor de autonomie și a nevoilor de simbioză. Adică lista nevoilor pe care fiecare dintre noi, oamenii mari, le avem, respectiv lista nevoilor pe care fiecare copil le are (deci pe care le-am avut și noi, oamenii mari). Și pe această listă, printre nevoile de autonomie se numără nevoia de a fi pe picioarele tale, de a te simți stăpân pe tine și pe corpul tău.
Cumva, pentru mine, dinamica alegerii s-a cuplat cu această nevoie. Pe de o parte pentru că fiecare alegere are acest potențial de a pune sub semnul întrebării, sau mai degrabă de a pune la încercare satisfacerea acestei nevoi. Fiecare alegere creează un spațiu în care se renegociază felul în care această nevoie este satisfăcută. Aceasta este relația dinspre alegere spre nevoie. Pe de altă parte, felul în care nevoia de a te simți stăpân pe tine a fost satisfăcută până în prezent a stimulat un anumit nivel al toleranței la incertitudine, la risc, caracteristici aș spune intrinseci ale alegerilor. Și aceasta este relația dinspre nevoie spre alegeri. Prin urmare pare că nevoia de a te simți stăpân pe tine și alegerile sunt prinse într-un cerc prin care își transferă energia stimulatoare sau inhibitoare una alteia.
Mulțimea de opțiuni cu care ne confruntăm astăzi a extins libertatea individuală la un nivel de neconceput acum câteva sute de ani. Dar consecința inevitabilă a oferirii mai multor opțiuni la fel de atractive este incertitudinea, care, la rândul ei, subminează hotărârea, iar lipsa de hotărâre duce la deprecierea alegerii. Autocunoașterea – un remediu atât de vechi încât valoarea sa este deseori uitată – este procesul prin care pot fi organizate opțiunile aflate în conflict (Flux-Psihologia fericirii, Mihaly Csikszentmihalyi)
Cu alte cuvinte diversitatea peisajului extern face mai dificilă alegerea. Consecința este că acum peisajul intern are o mult mai mare relevanță pentru fluidizarea alegerilor. Și pentru că ar fi bine ca imaginea de mai sus să aibă o relevanță, când vorbesc despre diversitatea opțiunilor eu mă gândesc cu…emoție de exemplu la prima vizită pe care o voi face la Disneyland. Cu siguranță va fi un test și din punctul acesta de vedere, pentru mine. Însă nu am nicio îndoială că fetiței mele îi va fi foarte, dar foarte ușor să îi aleagă cu prioritate pe Mickey și Minnie. Asta mi se pare că e, la scară mică (de 1 metru și 3 centimetri) o bună cunoaștere a peisajului intern, o bună autocunoaștere. Cumva, la scara mai mare, a adultului, lucrurile par să se complice. Ceea ce cred că le complică este teama asociată riscurilor pe care noi le atribuim încrederii în peisajul nostru interior. O teamă care vine de fapt din exersarea repetată a neîncrederii noastre în peisajul nostru interior. Și atunci are sens un drum invers – drumul recuperării încrederii, pas cu pas, adică alegere cu alegere. Un drum în care merită să învățăm din experiența experților în alegeri – copiii.
Succes!