Când ne pasă de acceptarea necondiționată?
Demult, tare demult, pe vremea când cuvintele astea se fredonau, mergeam la mare, la cort. Trenul de 3 dimineața, microbuz, căutat un loc umbros. Fără telefon, cu meniu fix pe bază de roșii cu brânză și pepene, zilele treceau fix cum e mai potrivit pentru a te trezi nostalgic mai târziu. Ideea e că mi-am adus aminte de perioada asta plecând cumva de la gândul că în această perioadă nu auzisem încă de acceptarea necondiționată. Sau, și dacă auzisem, sigur nu se prinsese de mine ideea. Și mă gândesc că, pentru a ajunge ca subiectul să ți se pară atractiv, trebuie să ai un soi de disponibilitate. O disponibilitate în a-i oferi acestei acceptări necondiționate o șansă de a-ți rezolva problemele. Pentru că acest concept are cumva această aură de eliberator, de soluție misterioasă în deschiderea ușii stării de bine, a păcii interioare.
De regulă ajungi la cheia acceptării necondiționate atunci când toate celelalte chei nu au deschis ușa pe care ți-o dorești deschisă. Și asta se întâmplă pentru că, spre deosebire de alte categorii de soluții de tipul cum să îți controlezi anxietatea în 7 pași, perspectiva acceptării necondiționate este cumva mai…abstractă. Sau cel puțin așa am percept-o eu dintotdeauna. Mai abstractă înseamnă de fapt că face apel mai degrabă la ceva ce este foarte personal, particular fiecăruia dintre noi, spre deosebire de rețetele care sunt construite pe ceea ce e mai degrabă comun nouă tuturor. A te preocupa de acceptarea necondiționată, a încerca să înțelegi despre ce este vorba, cum se face, ce presupune – asta înseamnă mai degrabă un efort de a te descifra pe tine mai mult decât un efort de a pune de exemplu în practică un comportament care are ca țintă exteriorul tău.
Acceptarea necondiționată vs. vreau să scap
O să mă refer la acceptarea necondiționată în contextul suferinței psihice (pentru că acesta cam este contextul de aici). Eu înțeleg acceptarea necondiționată cumva în opoziție cu tendința noastră rezumată de cuvintele vreau să scap, vreau să treacă. Asta nu înseamnă că acceptarea necondiționată are aromă de abandon sau resemnare. Ea este mai degrabă o adecvare la realitatea interioară, la realitatea suferinței. Este o poziționare cu sens, strategică și angajată în raport cu suferința. Când mă gândesc la acceptarea necondiționată mă gândesc la ceva ce am auzit într-o poveste. Era despre o discuție dintre un bătrân înțelept și un tânăr, discuție în care bătrânul îi spunea tânărului că, atunci când simți că apa te trage la fund, cel mai înțelept este să te lași dus până la fund și abia când ai ajuns acolo să îți folosești puterile să urci din nou la suprafață. Altfel, zbaterea va fi în zadar.
Tara Brach, în cartea ei care se cheamă chiar “Acceptarea necondiționată”, descria zbaterea aceasta. “Când apare durerea fizică sau emoțională, avem reflexul să-i rezistăm nu numai prin încordarea corpului și contractarea mușchilor dar și prin concentrarea mentală. Ne pierdem în gânduri despre ceea ce este greșit și cât timp ne va lua să rezolvăm problema și cum durerea reflectă nevrednicia noastră”.
Acceptarea necondiționată, lecția copiilor
Ați văzut vreun copil care, într-o criză de furie (tantrum), să spună, printre sughițurile de plâns, că vrea să îî treacă starea? Nu. Ei sunt all-in. Până la capăt, se lasă trași până la fund de vârtejul emoțiilor din corpul lor. Nu se zbat împotriva curentului, se zbat ca parte a curentului. Nu gândesc că ar vrea să se termine (în principiu pentru că la vârsta aceea nu este atât de mult despre a gândi). Nu se învinovățesc, nu se rușinează (e drept, adulții sunt cei care o fac și, din păcate, de la ei vor învăța, treptat, să o facă și singuri). Tantrumurile mi se par o metaforă potrivită pentru suferința psihică a noastră a adulților și pentru felul în care ea poate fi acceptată necondiționat. Adică observată și întâmpinată cu compasiune, așa cum un copil într-o criză de furie ar merita să fie întâmpinat.
Tot Tara Brach descria cele două aripi ale acceptării necondiționate ca fiind conștientizarea clară (mindfulness) și compasiunea. Conștientizarea înseamnă să “să trăim aici și acum, observând emoțiile, sentimentele și senzațiile care apar în momentul prezent”, iar compasiunea reprezintă “capacitatea noastră de a ne raporta cu atenție și înțelegere la ceea ce percepem”.